„Iată, te-ai făcut sănătos; de acum sa nu mai păcătuieşti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rău!” (Ioan 5,14)
Sfânta Scriptură pleacă de la premiza că sănătatea şi buna tărie este mai bună decât tot aurul, şi trupul sănătos şi cu putere, decât avuţia nenumărata. Nu este mai buna avuţia decât sănătatea trupului şi nu este bucurie mai mare decât bucuria inimii. Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită. Sfânta Scriptură ne orientează în primul rând să ne îngrijim înainte de a ne îmbolnăvi, iar în al doilea rând că în boală să nu dăm dovadă de nepăsare. După cum vedem,există două căi paralele, dar nu alternative, de terapie duhovnicească: profilaxia activă a bolilor şi lupta cu ele. În procesul terapeutic, principalul este harul dumnezeiesc; totuşi, nu trebuie neglijată nici asistenţa medicală. Sfinţii Părinţi nu ne cheamă să ne raportăm la boală în mod pasiv. Smerenia creştină presupune un efort lăuntric încordat al sufletului şi nu exclude asistenţa medicală. Nevoinţa răbdării fără cârtire a unor suferinţe grele nu le stă în puteri oamenilor obişnuiţi ca noi. Chiar şi pentru cei profund credincioşi este mai înţelept totuşi să se trateze defăimându-se pe sine pentru puţinătatea credinţei decât să respingă cu mândrie tratamentul, ispitindu-l pe Dumnezeu şi cerând de la El săvârşirea unei minuni vădite. Boala împiedică creşterea duhovniceasca a celor ce n-au ajuns la desăvârşire. Avem nevoie de sănătate pentru lucrarea duhovnicească. Cel ce iese la luptă nefiind desăvârşit va fi doborât dacă nu este sănătos, pentru că îi va lipsi tăria morală care îi întăreşte pe cei desăvârşiţi. Pentru cei nedesăvârşiţi, sănătatea este ca un car ce îl poartă pe luptător spre încheierea biruitoare a luptei. Trebuie să ştim măsura în toate şi să fugim de excese. Când Biserica le propune celor suferinzi mijloace duhovniceşti de tratament, asta nu are loc în dauna metodelor medicale tradiţionale. Printre aceste mijloace duhovniceşti se află credinţa şi pocăinţa, Tainele bisericeşti, slujbele, obiectele sfinţite, rugăciunea, metodele ascetice de luptă cu patimile. Pentru a ne vindeca, trebuie să conştientizam nevoia de Doctorul Dumnezeiesc, să conştientizam propria păcătoşenie, să ne eliberăm de amăgirea de sine orgolioasă. Hristos este Doctorul tuturor neputinţelor noastre. El aşteaptă să ne adresăm Lui şi, atunci când asta se întâmplă, iartă păcatele şi dăruieşte puterea de a le birui de acum înainte. Pocăinţa adevărată se zămisleşte în adâncul inimii. Tocmai acolo apar ruşinea pentru propriile gânduri, simţăminte, fapte, dezgustul faţă de gesturile noastre urâte, faţă de mizeria noastră morală. Sufletul se spală nu cu apă obişnuită, ci cu lacrimi, cu rugăciuni, cu milostenii şi cu posturi.
