Învățământul românesc e în criză. Nu „din nou”, ci în continuare. Criza a fost tot timpul una de subfinanțare și niciodată doar atât, scrie Ziarul Lumina.
Și cum ar fi putut fi altfel când nu i s-au acordat vreodată cele 6% din PIB prevăzute de Legea Educației și am avut 30 de miniștri în 35 de ani? Toți microbiștii se revoltă, pe bună dreptate, când antrenorul unei echipe de fotbal e schimbat după un an sau mai puțin, înainte de a fi apucat să construiască o echipă, o strategie, un mod de abordare. Dar când ai pe mână nu 18-25 de fotbaliști, ci peste 60.000 de cadre didactice și aproape 3 milioane de elevi?
Nu a existat, în aceste trei decenii și jumătate, nici măcar un singur aspect al învățământului românesc care să nu se fi aflat în centrul unor vii dezbateri și sub tirul criticilor: clădirile școlare, dotările laboratoarelor și celelalte materiale didactice, informatizarea (mai țineți minte agitația cu câte o tabletă pentru fiecare elev și cu manualele digitale?), programa, manualele alternative, criteriile de evaluare a elevilor, abandonul școlar, indisciplina și chiar infracțiunile din școală și din jurul ei, inclusiv consumul de droguri, bătăile (nu cele în joacă, ci cele terminate la spital ori chiar mai rău), corectitudinea notărilor, pregătirea profesorilor (anul acesta, doar 43,52% dintre candidații la titularizare au obținut note peste 7, pragul minim necesar), presiunile părinților, fondul clasei, cheltuielile inevitabile, foarte mari, ale familiilor și câte altele.
În afara acestor veșnice probleme și în legătură cauzală cu multe dintre ele, ar merita să ne punem întrebarea „De ce mergem la școală?”
Pentru că e obligatoriu, sigur. Și pentru că în aproape orice profesie ți se cere o minimă pregătire școlară.
Dar aceste motive nu pot fi de ajuns! La urma urmei, scrisul, cititul și socotitul („cât să nu te-ncurci la bani”, zice o piesă sarcastică a trupei „Sarmalele reci”) se pot învăța binișor în câteva zeci de ore. Și, desigur, e bine să știi și o limbă străină. Dar Istorie, Geografie, Bilogie, Gramatică, Chimie? Dacă vrei să urmezi vreuna dintre ele, o poți învăța în facultate – azi e greu să nu ai o diplomă…
Acest mod de a pune problema – utilitatea practică a noţiunilor predate în şcoală – dovedeşte o profundă neînţelegere a raţiunii pentru care există şcoala. Ea are drept scop principal şi acoperitor construirea unui sistem de valori, a unei imagini generale despre lume – din care fac parte şi domnitorii, şi vulcanii şi operele literare şi foarte multe alte lucruri.
Al doilea scop al şcolii este de a-i învăţa pe elevi să înveţe, să găsească informaţii şi conexiunile dintre ele, să gândească logic, să se construiască şi să se definească pe sine.
Al treilea – să ofere copiilor suporturile elementare pentru ocupaţiile ulterioare, oricare vor fi acelea.
Dacă vom continua să aşteptăm de la copiii noştri note cât mai bune şi atât, să pompăm în ei meditaţii, să ridicăm din umeri la faptul că învaţă pe dinafară, drept care, inevitabil, sunt pe dinafară, să-i încurajăm să neglijeze materiile „neimportante” şi să se concentreze pe mate şi română (dar asta numai pentru că au de dat examene din ele, nu pentru că le-am și le-ar pricepe importanţa pe termen lung), atunci, indiferent de finanțare, școala va fi mereu în criză.
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu
