A adormit la coadă la Sfânta Parascheva și a crezut că a pierdut totul. Dar ceea ce s-a întâmplat câteva minute mai târziu i-a schimbat viața…
Nea Gheorghe avea 79 de ani și așteptase aproape o zi și o noapte la coadă, la Sfânta Parascheva. Venise de departe, cu inima plină de speranță și cu două rugăminți pe care le purta în suflet de multă vreme.
Obosit și cu picioarele abia ținându-l, se așezase pentru câteva clipe lângă gard. Fără să-și dea seama, adormise.
Când s-a trezit, a văzut că oamenii înaintaseră, iar el rămăsese mult în urmă. Atunci, bătrânul și-a acoperit fața cu palmele și a început să plângă.
— Tataie, ce s-a întâmplat? De ce plângi așa? l-a întrebat o femeie care se oprise lângă el.
Bătrânul și-a șters lacrimile și a răspuns cu glas tremurat:
— Am adormit, maică… Am stat aproape o zi și o noapte la coadă. Nu mă mai țineau picioarele și m-am așezat puțin să mă odihnesc. Când am deschis ochii, toți erau înainte, iar eu am rămas aici. Nimeni nu m-a trezit…
Femeia l-a privit cu milă.
— Dar ai venit singur, tataie? Nu te-a însoțit nimeni?
Nea Gheorghe a oftat adânc și și-a plecat privirea.
— Am o nevastă acasă, bolnavă, la pat de doi ani. Abia se mai ridică. Pentru ea am venit să mă rog, maică… Să-i mai dea Dumnezeu zile și putere. Și mai am un băiat, dar cu el nu mai vorbesc de șapte ani.
— De șapte ani? Cum ați ajuns să nu vă mai vorbiți?
Bătrânul a rămas câteva clipe în tăcere, apoi a spus cu durere:
— Ne-am certat pentru o bucată de pământ. Eu am fost încăpățânat, el a fost mândru. Ne-am spus vorbe grele, pe care niciunul n-ar fi trebuit să le rostească. Și de atunci, nimic… Niciun telefon, nicio vizită, nici măcar un „La mulți ani” de sărbători.
Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
— Să știi că nu pentru coadă plâng eu, maică. Plâng fiindcă mă tem că poate nu voi mai avea puterea să ajung vreodată aici. Am 79 de ani, iar bătrânețea nu mă mai lasă să fac ce făceam odinioară. Am venit să-i cer Sfintei două lucruri: să-mi mai țină nevasta lângă mine și să-mi mai dea măcar o dată bucuria de a-mi vedea băiatul înainte să închid ochii.
Femeia și-a șters discret o lacrimă.
— Hai, tataie, nu mai plânge. Mergem împreună. O să vorbim cu oamenii și poate te vor lăsa să înaintezi.
Dar, înainte ca bătrânul să-i răspundă, din spatele lor s-a auzit un glas care l-a făcut să încremenească:
— Tată?!
Nea Gheorghe a ridicat încet capul. Pentru o clipă, a crezut că oboseala îi joacă o festă.
La câțiva pași distanță stătea un bărbat de aproape 50 de ani, cu ochii în lacrimi și cu privirea ațintită asupra lui.
— Tată… tu ești?
Bătrânul s-a ridicat cu greu, sprijinindu-se de gard.
— Mihăiță? Tu ești, băiatul meu?
Era fiul lui. Copilul pe care îl crescuse cu dragoste, omul cu care împărțise atâtea bucurii și pe care nu-l mai îmbrățișase de șapte ani.
Fiul s-a apropiat repede și l-a strâns în brațe.
— Iartă-mă, tată! Te rog, iartă-mă! Am lăsat să treacă atâția ani fără să vin să te văd. Am fost un prost!
Nea Gheorghe îl ținea strâns, de parcă s-ar fi temut că, dacă îi dă drumul, avea să-l piardă din nou.
— Nu, băiatul tatii… Tu să mă ierți pe mine! Și eu am greșit. Pentru o bucată de pământ am ajuns să ne pierdem unul pe celălalt. Ce rost a avut? Pământul rămâne aici, băiete, dar anii noștri nu se mai întorc…
Cei din jur se opriseră. Unii își ștergeau lacrimile, iar alții priveau în tăcere îmbrățișarea celor doi.
După câteva clipe, bătrânul și-a privit fiul și l-a întrebat:
— Dar tu, Mihăiță, ce cauți aici?
Bărbatul și-a șters ochii cu mâneca.
— Am venit să mă rog, tată. De câteva luni mă tot gândesc la voi. De atâtea ori am vrut să te sun, dar m-a oprit rușinea. Nu știam cum să încep, ce să-ți spun după atâția ani. Azi-noapte mi-am făcut curaj și am plecat spre Iași. Am vrut să-i cer Sfintei Parascheva puterea să mă întorc acasă, la tine și la mama.
Nea Gheorghe și-a dus mâinile la față și a izbucnit din nou în plâns.
— Eu m-am rugat să te mai văd o singură dată, băiatul meu… Numai o dată!
Fiul i-a prins mâinile și i le-a sărutat.
— Hai, tată. Mergem împreună la Sfânta. După aceea, mergem acasă, la mama. Vreau să vă văd, să stau cu voi și să recuperez, cât se mai poate, din timpul pe care l-am pierdut. Nu te mai las să treci singur prin toate astea.
Câteva femei din apropiere, impresionate de cele întâmplate, le-au făcut loc să înainteze.
Și astfel, tatăl și fiul au ajuns împreună la racla Sfintei Parascheva.
Nea Gheorghe a rămas câteva clipe cu ochii închiși, apoi a șoptit, cu sufletul împăcat:
— Sfântă Parascheva, pentru sănătatea nevestei mele mă voi ruga în continuare. Dar pentru băiatul meu îți mulțumesc din tot sufletul. Eu venisem aici cu teamă că nu-l voi mai vedea niciodată, iar acum îl am din nou lângă mine.
În seara aceea, după șapte ani de tăcere, Mihăiță a pășit din nou în casa părintească.
Mama lui era întinsă în pat, slăbită de boală. Când a auzit ușa și și-a văzut fiul în prag, a rămas fără cuvinte.
— Mihăiță, mamă… Tu ești? Ai venit acasă?
Bărbatul s-a apropiat de pat, s-a aplecat și și-a îmbrățișat mama.
— Am venit, mamă. Iartă-mă că v-am lăsat singuri atâția ani. Nu mai vreau să pierd nicio clipă departe de voi.
Femeia plângea și îi mângâia obrajii, ca atunci când era copil.
Nea Gheorghe s-a așezat lângă soția lui, i-a luat mâna într-a sa și a privit-o cu ochii încă umezi.
— Vezi, femeie? Eu credeam că am pierdut locul la coadă… Dar, de fapt, astăzi mi-am regăsit băiatul.
Și pentru prima dată după mulți ani, în casa lor nu s-a mai auzit tăcerea. S-au auzit glasuri, lacrimi de bucurie și vorbe pe care le amânaseră prea mult.
Uneori, Dumnezeu nu ne dă răspunsul în felul în care ne așteptăm. Uneori, ne amintește că lucrurile cu adevărat importante nu sunt cele pe care le pierdem, ci oamenii pe care încă îi mai putem îmbrățișa.
Nu lăsa orgoliul să-ți fure anii alături de cei dragi. O ceartă poate dura o clipă, dar tăcerea poate fura ani întregi.
Dacă părinții tăi sunt încă în viață, sună-i astăzi. Dacă ești certat cu cineva drag, poate că acum este momentul să faci primul pas. Nu aștepta o zi specială ca să spui „iartă-mă” sau „te iubesc”.
Uneori, un singur telefon poate repara ceea ce ani de tăcere au distrus. Iar timpul pe care îl mai avem împreună este un dar pe care nu trebuie să-l risipim
Sursa: facebook/ Părintele Hrisostom Filipescu
