Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat din Palestina, aproape de cetatea Gaza. A fost trimis de părinții săi – eleni de neam – să studieze în Alexandria. Acolo, mai presus de înțelepciunea lumească, a deprins-o pe cea duhovnicească pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos și a primit Botezul creștin.
Auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l cunoască și a mers la dânsul în Egipt. A petrecut o vreme cu Sfântul Antonie, a văzut viața lui curată și mulțimea de credincioși care îl căutau, dar a ales să se întoarcă în țara natală pentru a-și căuta liniștea.
A aflat că părinții săi trecuseră la Domnul și a împărţit averea lor rudeniilor și săracilor, nelăsând nimic pentru sine.
Astfel, lăsând cele deşarte, a mers într-un pustiu la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, trăia singur. Erau tâlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mâinile lor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrând să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine” – zicea el – „a fugi de tâlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tâlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?”
Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Avea doar o haină de păr şi o manta din piele primită de la cuviosul Antonie.
În acel pustiu, sfântul a fost ispitit de diavoli prin gânduri de desfrânare. A avut diverse închipuiri și vise atât ispititoare, cât și înfricoșătoare. Cuviosul le-a biruit pe toate cu post și mai aspru și cu rugăciune multă.
Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormânt, încât abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia. A fost căutat și de tâlharii din zonă care s-au mirat de credința lui, de faptul că nu avea nimic și nu le era frică de ei. Apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus.
Apoi, vestea despre sfânt a ajuns în toată Palestina şi au început a veni la dânsul credincioşii, căutând ajutor și sfaturi. Astfel, cu puterea lui Dumnezeu a făcut mult bine celor ce veneau, între care numeroase minuni, vindecări și exorcizări.
Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcând atât de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.
Prin toată Palestina a început a se face mănăstiri, cu binecuvântarea Sfântului Ilarion, şi toţi monahii veneau la el ca să audă din gura lui cuvânt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mântuirii.
Pe la vârsta de 60 de ani, grija mănăstirilor înființate și a mulțimii ucenicilor împiedica liniştea sfântului Ilarion. Cuviosul plângea, aducându-şi aminte de liniştea sa cea dintâi, când vieţuia numai el singur. Şi văzându-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mâhnit şi plângând, îl întrebau, zicându-i: „De ce te mâhneşti aşa şi plângi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plâng şi mă mâhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpân şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpân mă numesc”. Auzind acestea fraţii, au cunoscut că în taină voieşte să plece de la dânşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mâhnit astfel doi ani.
Apoi Sfântul Ilarion a plecat de acolo împreună cu câțiva ucenicii mai apropiați în cetatea Vetilia, iar mai apoi în Pelusia. A călătorit prin diverse locuri, ajungând în final în muntele unde viețuise Sfântul Antonie cel Mare. După moartea Sfântului Antonie, era secetă și foamete mare în acele locuri.
Iar Sfântul Ilarion, văzând primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorât o ploaie mare şi a adăpat tot pământul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dânsul, aducând pe neputincioşii lor. Văzând sfântul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a început din nou să călătorească, ajungând la un moment dat în Sicilia, iar mai apoi în Cipru. Acolo, în apropiere de cetatea Pafos și-a petrecut finalul vieții, trecând la cele veșnice la vârsta de optzeci de ani.
