Biserica mănăstirii Stavropoleos împlineşte 302 ani de existenţă. Lăcaşul de cult, „Gingaşa ctitorie”, cum o numeşte istoricul Constanti C. Giurescu, situat în centrul vechi al Capitalei, de o frumuseţe unică, este o construcţie deosebită în stil post-brâncovenesc, care cuprinde lapidariul, casa monahală, o valoroasă bibliotecă – cu icoane inestimabile, cărţi şi manuscrise – cele mai multe restaurate cu migală chiar în mănăstire, de mâinile monahiilor -, muzeul, trapeza şi chiliile.
Deşi a cunoscut lungi perioade în care a fost lăsată în paragină, toate elementele originale se păstrează până în prezent, ansamblul constituind o adevărată academie a spiritului, un izvor de înţelepciune, linişte, un loc plin de comori, încărcat de credinţă şi de dragoste pentru oameni, relatează Radio România Cultural.
Istoria bisericii începe în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730), la 6 aprilie 1722, când arhimandritul Ioanichie, de la Mănstirea Gura (Epir), cumpără de la jupâneasa Despa locul pe care avea să-şi zideasca hanul şi biserica, peste drum de biserica Ghiormei Banul.
Doi ani mai târziu, pe 1 iunie, serdarul Grigoraşcu Greceanu îi vinde lui Ioanichie un „stânjen de loc”, pentru a avea suficient spaţiu şi pentru construirea altarului.
La 30 octombrie 1724 se definitivează construcţia bisericii, fapt atestat de o pisanie în limbile greacă şi română.
Pe 9 iulie 1725, fata Logofătului Radu Greceanu, Maria, donează mănăstirii un loc pentru a fi construite o clopotniţă şi o pivniţă.
Existenţa bisericii era susținută economic din veniturile de la han, o situație frecvent întâlnită în acele vremuri. Astfel Mănăstirile Colţea, Paraclisul Sfânta Ecaterina, Mănăstirea Mihai Vodă, Sfântul Spiridon, Biserica lui Ghiorma Banul – numită şi a Grecilor, Biserica Sărindar şi Biserica Zlătari au avut hanuri mari în Bucureşti.
În anul 1726, Ioanichie devine Mitropolit al Stavropolei, din porunca Patriarhului Ieremia, tot atunci mănăstirea pe care a construit-o a fiind numită Stavropoleos – după numele vechii mitropolii. Pe 18 noiembrie 1729, Ioanichie dobândeşte de la Serdarul Grigoraşcu Greceanu, o nouă porţiune de teren pentru mărirea altarului bisericii.
La 7 februarie 1742, Ioanichie trece la cele veşnice, la vârsta de 61 de ani, fiind înmormântat în biserica sa.
Partenie (1742-1749), al doilea egumen al Mănăstirii Stavropoleos, se va dovedi risipitor cu averile mănăstirii, fiind alungat după numai 7 ani, în locul lui fiind numit egumen Matei Ierapoleos, de la biserica Ghiormei Banul.
În anul 1802 – după „marele cutremur” – Biserica suferă o deteriorare majoră, iar un an mai târziu intră în reparaţii.
În ianuarie 1838, lăcaşul este avariat grav de un alt cutremur, nefiind găsite apoi fonduri pentru repararea stricăciunilor. Starea de degradare urma să dureze aproape 70 de ani până aproape de stadiul de ruină. În anul 1841 turla bisericii a fost dealtfel dărâmată, pentru a fi înlăturat riscul de prăbuşire necontrolată.
În august 1904, arhitectul Ion Mincu începe lucrările de restaurare – după planuri ce datau încă din anul 1897 – , iar după patru ani prezintă autorităţilor planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han dispărut şi care va servi drept muzeu.
După moartea lui Ion Mincu lucrările sunt continuate de elevul său, arhitectul Al. Zagorit, iar restaurarea picturii a fost încredinţată preotului pictor V. Damian.
De reţinut este şi faptul că în perioada 1904 – 1940, biserica a constituit depozit pentru elemente de arhitectură şi pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Bucureştiului.
În anul 1940, biserica se redeschide cultului prin grija preotului Dimitrie Iliescu-Palanca şi a epitropului Octavian Dobrin.
În anul 1948, părintele Dumitru Iliescu-Palanca este întemniţat, fiind condamnat, pe 6 august, în acelaşi an, la 20 ani muncă silnică, acuzat fiind de „uneltire contra ordinii sociale”. Încarcerat mai întâi la Gherla, este transferat apoi la Aiud, Lugoj, Balta Brăilei şi trece la cele veşnice în 1 martie 1963.
El a fost urmat la slujire de preoţii Ion Lăncrănjan, Stelian Popescu, Paul Mărăcine, Constantin Dăscălescu şi Toader Crâşmaru.
În anul 1991, aici a venit, ca preot slujitor, părintele ieromonah Iustin Marchiş, iar din acel moment, în jurul bisericii Stavropoleos s-a format o nouă comunitate.
I s-au alăturat, mai apoi, preotul Gabriel Constantin Oprea – lector la Universitatea de Muzică, catedra de Muzică religioasă – şi diaconul Marian Fârtat, care încearcă să îi înveţe şi pe alţii tainele muzicii de tradiţie bizantină.
În anul 1995 proiectul de restaurare a aşezământului Stavropoleos a primit din partea Comisiei Europene, premiul pentru conservarea patrimoniului arhitectural european.
În acel moment a început un amplu proces de restaurare a bisericii şi clădirilor din incintă, cu contribuţia statornică a părintelui Iustin, a restauratorului Dan Mohanu, profesor la Universitatea de Artă din Bucureşti şi a arhitectului Aurelian Trişcu, profesor la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti.
Cel mai important lucru care s-a petrecut în toţi aceşti ani îl reprezintă formarea unei comunităţi numeroase, biserica fiind neîncăpatoare duminica şi la marile praznice de peste an.
În aprilie 2008 a avut loc, de asemenea, un moment excepţional în viaţa comunităţii – sfântul lăcaş redevenind mănăstire, cu hramurile Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful, patru dintre surorile care vieţuiau aici de mulţi ani, pregătindu-se pentru acest moment, devenind monahii.
La 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către PF Părinte Patriarh Daniel.
Acum din ansamblul mănăstiresc fac parte biserica şi incinta care împrejmuieşte curtea interioară, construită după planurile arhitectului Ion Mincu, unde s-au amenajat chiliile pentru obştea monahală, trapeza, colecţia cu obiecte de artă şi bibiloteca, iar pe latura de vest se află stăreţia şi cancelaria.
Obştea este formată din 6 monahii, stareţă fiind stavrofora Mihaela Luchian iar preot slujitor şi duhovnic Iustin Marchiş, îndeletinicindu-se cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale, iar corul bisericii cântă muzică neobizantină, mai rar întâlnită în bisericile din ţara noastră.
Colecţia de obiecte de artă conţine icoane (împărăteşti, praznicare, de vatră sau de procesiune, pe lemn sau pe sticlă, primite sau achiziţionate în timp), obiecte de cult, piese de artă decorativă şi fragmente de frescă recuperate, aşa cum aminteam, de la bisericile demolate în timpul regimului comunist, dar şi obiecte care au aparţinut mănăstirii înainte de secularizare: cădelniţa dăruită de Ioanichie al Stavropolei la 1734, candela de la 1788, Evanghelia cu inscripţia datând din anul 1735, icoana cu Iisus – Pomul vieţii, dăruită de Ioanichie la 1731.
De asemenea, colecţia conţine şi un fragment de timplă de la o biserică de lemn din sudul Transilvaniei, un jilţ domnesc cu stema boierilor Mavrocordaţi, un sfeşnic brâncovenesc, care refac atmosfera unui spaţiu eclezial.
Biblioteca amenajată aici conţine numeroase volume de teologie, artă şi istorie, dar şi un important fond de carte veche, manuscrise şi tipărituri în limbile română, greacă şi slavonă, unele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Sursa: Radio România Cultural.
Sursa video: TVR.
