Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914, în comuna Bobota din județul Sălaj, într-o familie de prelați ai Bisericii Române unite cu Roma. Bunicul său, Grigore Coposu, a fost protopop greco-catolic și unul dintre apropiații memorandistului Gheorghe Pop de Băsești, alături de care a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost la rândul său protopop greco-catolic, participant la Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1918, precum și unul dintre prietenii lui Iuliu Maniu, în umbra căruia tânărul Corneliu avea să își înceapă cariera politică, relatează Memorialul Închisoarea Pitești.
După absolvirea școlii primare în comuna natală și a clasei I-a de liceu la o instituție de învățământ particulară, Corneliu Coposu a urmat cursurile liceului Sfântul Vasile cel Mare din Blaj. În 1930, la numai 16 ani, este admis la Facultatea de Drept din Cluj, iar în 1937 obține titlul de doctor în drept al Universității din cel mai mare oraș al Transilvaniei. În paralel, se implică în activitatea filialelor Cluj și Sălaj ale Partidului Național-Țărănesc, colaborează cu diferite reviste și ziare apropiate formațiunii și este martor direct al culiselor politicii românești de la sfârșitul anilor 30. După ce inițial sprijinise restaurația din 8 iunie 1930, Maniu și PNȚ-ul intră în conflict cu Regele Carol al II-lea, astfel că suveranul ripostează printr-o serie de presiuni juridice, iar Corneliu Coposu devine una dintre victimele acestor răfuieli politice: în 1937 este condamnat la trei luni de închisoare pentru „lezmajestate” (ocazie cu care o va cunoaște pe Ana Pauker), iar în 1939 la o lună de privare de libertate pentru „păstrarea de scrieri primejdioase pentru siguranța statului”. În ambele cazuri, condițiile de detenție vor fi foarte blânde în comparație cu ceea ce avea să reprezinte experiența carcerală în România comunistă.
Ascensiunea sa politică are loc în toamna lui 1940, odată cu mutarea în București. Corneliu Coposu devine atât secretarul personal al lui Iuliu Maniu, cât și responsabilul de siguranța liderului țărănist, mai ales în contextul asasinatelor comise de legionari. Ulterior, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost unul dintre liderii țărăniști care erau la curent cu negocierile dintre Maniu și reprezentanții statelor occidentale (aflate la acel moment de cealaltă parte a baricadei) în vederea găsirii unei soluții pentru ieșirea României din război. Cu ocazia unei astfel de întâlniri ce a avut loc la Constanța, în 1941, Corneliu Coposu a cunoscut-o pe Arlette, fiica generalului Ioan Marcovici, iar un an mai târziu, cei doi s-au căsătorit la București.
Odată cu pierderea inițiativei de către armata germană și aliații săi și, implicit, apropierea frontului de granița românească, discuțiile dintre opoziția din țară și diplomații statelor aliate s-au intensificat, iar tânărul Coposu s-a aflat permanent lângă Iuliu Maniu în eforturile sale de a-l convinge pe mareșalul Antonescu să accepte încetarea ostilităților și părăsirea alianței cu Germania Nazistă. În orele tulburi care au urmat loviturii de palat din 23 august 1944, Coposu a fost mereu în preajma mentorului său: l-a însoțit la discuțiile cu reprezentanții celorlalte facțiuni politice, l-a apărat atunci când soldații germani au deschis focul în direcția apartamentului unde se ascundea liderul țărănist și și-a riscat viața salvându-l pe Maniu din Sala Tronului, în timpul bombardamentului german asupra Palatului Regal din București.
După înlăturarea administrației Antonescu, Corneliu Coposu și-a reluat activitatea publicistică la ziarele apropiate PNȚ-ului concomitent cu activitatea politică propriu-zisă de secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar din 1945 va ocupa funcția de secretar general adjunct al partidului. A fost atacat și defăimat de presa procomunistă a vremii, cercetat de Siguranță pentru presupusa implicare în manifestația promonarhistă din 8 noiembrie 1945 din Piața Palatului și urmărit îndeaproape de informatorii poliției politice. Inevitabilul avea să se petreacă pe 14 iulie 1947, la scurt timp după eșecul acțiunii de la Tămădău (în care o serie de politicieni PNȚ au încercat să fugă în occident, pentru a întări exilul românesc în perspectiva instaurării depline a comunismului în țară): Corneliu Coposu a fost arestat alături de ceilalți lideri țărăniști, iar partidul – care era principalul oponent democratic al comuniștilor – scos în afara legii.
A fost încarcerat inițial la Ministerul de interne din centrul capitalei, iar apoi a fost transferat la Malmaison, unde a fost anchetat și torturat în repetate rânduri. Timp de opt ani de zile a fost întemnițat fără să fi fost condamnat, numai ultimii ani ai acestui interval fiind acoperiți de internări administrative dictate direct de Securitate. Abia în 1955 este judecat de către Tribunalul Militar București, fiind găsit vinovat de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, motiv pentru care a primit condamnare de 15 ani muncă silnică.
De-a lungul experienței sale carcerale, Corneliu Coposu a cunoscut închisorile și lagărele de muncă de la Ministerul de interne, Malmaison, Bragadiru, Văcărești, Rahova, Popești Leordeni, Jilava, Gherla, Pitești, Craiova, Aiud, Capul Midia, Poarta Albă și, nu în ultimul rând, Râmnicu-Sărat. În ultimii cinci ai de detenție, pe care i-a executat la penitenciarul Râmnicu Sărat unde a fost încarcerat singur în celulă, fără posibilitatea de a comunica cu alți deținuți. Regimul deosebit de dur de detenție al „închisorii tăcerii”, așa cum avea să rămână în amintirea supraviețuitorilor temnița de la Râmnicu-Sărat, și-a lăsat amprenta asupra politicianului țărănist care, după eliberare, avea dificultăți de exprimare, fiind practic nevoit să reînvețe să vorbească.
Corneliu Coposu a fost închis, în cei 17 ani de temniță, inclusiv în penitenciarul de la Piteşti. „Seniorul nu a trăit personal reeducarea din această temniţă, despre care îi vorbeşte prietenului său. Ştia, însă, toate scenele de tortură de la un coleg de suferinţă, pe care îl întâlnise în timpul anilor grei de detenţie“, explică istoricul Marin Pop. Colegul de suferinţă era Sandu Ghica, fiul fostului prefect al Poliţiei Capitalei în Guvernul Nicolae Rădescu, un consiliu de miniştri considerat ultima guvernare democratică a României, până la Revoluţia din ’89.
Corneliu Coposu i-a povestestit prietenului său cum deţinuţii politici de la Piteşti, majoritatea studenţi şi membri ai Partidului Naţional Ţărănesc sau ai Partidului Naţional Liberal (PNL), erau „reeducaţi“, mai întâi, prin ceea ce ei numeau „Autodemascare“.
Deţinuţii erau puşi să îşi mărturisească păcatele, iar pentru a trece mai uşor de această „probă“, ajungeau să inventeze tot soiul de grozăvii. „Sandu Ghica, la reeducare, a ţinut cam următorul discurs: «Tata a fost un hoţ, care a furat de la armată, fura cămăşile soldaţilor şi le vindea. Mama a fost o curvă, avea nu ştiu câţi amanţi». (…) Nişte chestii din acestea de stătea ceasul“, îi povestea Coposu prietenului Augustin Hila.
În 1962, după expirarea condamnării, Corneliu Coposu a primit alți doi ani de domiciliu obligatoriu în comuna Rubla din Bărăgan, deoarece autoritățile comuniste continuau să-l considere un oponent periculos. În 1964, odată cu decretele de grațiere a deținuților politici, Coposu s-a reîntors în București, fiind nevoit să lucreze în domeniul construcțiilor. În același an, soția sa, Arlette, care fusese recent eliberată după o detenție de 14 ani, a fost diagnosticată cu cancer, murind un an mai târziu în ciuda eforturilor disperate ale lui Coposu de a obține din străinătate medicamente care să-i amelioreze starea de sănătate.
Până în ultimele zile ale regimului comunist, Corneliu Coposu a fost urmărit în permanență de Securitate, care a recrutat informatori din cercul său de apropiați, l-a filat constant și i-a supravegheat corespondența. În ciuda tuturor presiunilor, liderul țărănist a continuat să țină vie memoria și identitatea formațiunii politice din care făcuse parte și chiar să afilieze PNȚ-ul la Internațional Creștin-Democrată, în 1987, în ciuda clandestinității în care era constrâns să funcționeze.
La scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, Coposu a reînființat Partidul Național-Țărănesc, fiind președintele formațiunii și liderul opoziției democratice față de Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu. Dârz și sobru, vertical și modest, Corneliu Coposu a fost un reper al luptei pentru democratizare a societății românești, prea puțin cunoscut și poate și mai puțin înțeles. Personalitatea sa puternică a suscitat admirație și condescendență din partea susținătorilor partidelor istorice, dar și respingere, aversiune și chiar ură din cealaltă parte a politicii românești.
A murit la 11 noiembrie 1995, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic. Dispariția sa a provocat o puternică emoție în societatea românească, valul de simpatie postum contribuind la victoria Convenției Democrate Române în alegerile ce au avut loc în toamna anului următor.
Sursa: Memorialul Închisoarea Pitești.
Sursa video: TVR.
