„Domnul meu și Dumnezeul meu, cu ce-l putem bucura noi, copiii, părinții și dascălii pe aproapele nostru, în aceste zile minunate de sărbătoare? Către cine să ne deschidem acum, Părinte, cerul inimii noastre, când atâtea mâini tremurânde și atâtea guri flămânde de dragoste și de sens așteaptă de la Tine, prin noi, o petală de mângâiere, o rază de bucurie, o picătură de speranță, un strop de lumină?”.
În „ieslea” caldă, minunații oameni care le mângâie suferința bunicilor singurei ne-au întâmpinat cu dragoste și cu bucurie. Ceata de îngeri-colindători a așteptat ca, rând pe rând, să vină din sălașurile lor modeste, ca dintr-un Ierihon al suferinței, într-un Ierusalim al bucuriei, bunii noștri uitați de lume. Urmărindu-le privirea, de fiecare dată, am surprins imaginea ochilor iscoditori ce căutau, printre copii, un chip anume: poate al unui fiu sau poate al unui nepoțel, a cărui poză îngălbenită zace pe dulăpior, lângă icoana Maicii Domnului, în brațele căreia stă și Pruncușorul Sfânt, dar și puiul pe care nu l-a văzut de demult, scrie ziarullumina.ro.
Ritualul primirii darului a trecut aproape nevăzut. Ca de fiecare dată, nu colăcelul, nu portocala, nu șosetuțele, nu cărticica de rugăciuni și nu darurile materiale strecurate de noi în trăistuță i-au impresionat, ci timpul oferit cu bucurie, clipele minunate în care ochii bătrâni, tulburi și lăcrimânzi se pierdeau în ochii limpezi și curați ai copiilor… momentele în care palmele muncite și uscățive se făceau căuș, pentru ca în ele să se topească, de emoție, mâinile moi și catifelate ale puilor de om. Am simțit că bunii aceștia, ai nimănui și-ai tuturor, voiau să dilate clipele minunate petrecute împreună, transformându-le în mici veșnicii, poate pentru a le tăinui în cochilia inimii lor pentru eternitate. Cu lăcomie ne sorbeau cuvintele, ca pe o bucurie binemeritată, după o tăcere îndelungată și după o viață de jertfă.
Doamne, ce mângâiere cerească simți când, în vâltoarea vieții, te oprești o clipă din alergare și dăruiești din timpul tău celui aflat în suferință, în singurătate, în durere! Astăzi, nimeni nu mai are timp de oferit. Sărmanii de noi, uităm că în viața aceasta suntem în trecere, și nu într-o întrecere, iar când ne dăm seama că „totul ia timp, și timpul ia totul”- cum spunea marele nostru Eminescu -, simțim că s-a făcut mult prea târziu în viața noastră.
„O, dacă tinerețea ar ști și dacă bătrânețea ar putea!” spunea dragul nostru părinte Arsenie Papacioc…
Dar să revenim la colindul nostru simplu și la scrisorica scrijelită cu dragoste pe fila albă, care i-a făcut pe bătrâneii noștri blânzi și frumoși să uite pentru câteva clipe de dureri și de singurătate și le-a transformat ieslea sufletului într-un palat:
Tare mult îmi doresc ca aceste bucurii împărtășite să nu fie motiv de laudă pentru nimeni. Tu cunoști, Doamne, ce este în inima noastră. Tu știi că dorința tuturor este de a spori dragostea și fapta bună, prin cuvânt, pentru ca oamenii, înțelegând bucuria noastră de a dărui, să înmulțească iubirea…
Oameni buni, iscodiți în ungherele cele mai prăfuite, în locurile cele mai pline de suferință ale lumii acesteia și dăruiți! Dăruiți, fără să vă lăsați biciuiți de îndoieli, de neîncrederi, de zvonuri, de răutăți… dăruiți un zâmbet, un cuvânt de mângâiere, de încurajare, dăruiți timp și dragoste din prea-plinul inimii voastre… și nu vă îndoiți că „dăruind, veți dobândi” pace și bucurie (Pr. Nicolae Steinhardt). Mântuitorul Însuși ne dă pilde de compasiune și ne îndeamnă să fim milostivi: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13).
Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dăruit colegi, părinți și copii cu suflete deschise, care abia așteaptă scânteia cuvântului, pentru a aprinde flacăra dragostei creștine, lucrătoare. Singuri, nu putem face mare lucru, dar uniți, putem schimba lumea. Hristos ne-a spus că „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” ( Matei 18, 20).
Să nu ne plângem de întunericul și de haosul din jur! Să încercăm să schimbăm lumea, începând cu noi. În mijlocul zgomotelor sinistre, să înălțăm colindul îngerilor; în puzderia de lumini artificiale, să ne îndreptăm privirea spre lumina stelei binevestitoare; printre pocnetele asurzitoare – care, cu siguranță, nu ne vor ierta nici anul acesta – să auzim pocnetul „din bici, pe lângă boi”.
Am lăsat bătrâneii blânzi cu ochii în lacrimi și cu glasurile tremurânde, șoptindu-ne, rugător: „Să mai veniți pe la noi… să nu ne uitați!” La prima întâlnire, acum trei ani, erau peste 100 de suflete, apoi vreo 70, iar acum, ne-au mai întâmpinat doar vreo 50 de bunicuți. Binele încă ne mai așteaptă…
Am închis poarta rece, al cărei scârțâit mi-a pătruns în inimă ca un fior de gheață și L-am rugat pe Bunul Dumnezeu să le mai trimită și alți îngeri de lumină, căci greu trece timpul când ești singur și uitat de cei dragi. Mi-am amintit de cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul care ne îndemna ca, „atunci când trecem pe lângă un spital, să ne facem Sfânta Cruce de trei ori: o dată pentru cei ce sunt în suferință, o dată pentru cei care îngrijesc de bolnavi și o a treia pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că nu suntem noi în locul celor suferinzi” și m-am gândit că și azilul de bătrâni e tot un fel de spital, în fața căruia ar trebui să ne facem Sfânta Cruce, să îngenunchem și să ne rugăm…
Sărbători cu dragoste, cu pace și cu bucurii duhovnicești, în ieslea casei și a sufletului vostru, Oameni frumoși!
Sursa: ziarullumina.ro
Sursa video: youtube Daniel Luca
