George Calinescu (n. 19 iunie 1899, Bucuresti – d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician roman, personalitate enciclopedica a culturii si literaturii romane, de orientare, dupa unii critici, clasicizanta, dupa altii doar italienizanta sau umanista. Este considerat drept unul dintre cei mai importanti critici literari romani din toate timpurile, alaturi de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Isi semneaza intotdeauna articolele cu pseudonimul G. Calinescu, dupa o moda destul de raspindita in perioada interbelica, precizează site-ul librariaonline.ro.
Pe 19 iunie 1899, se naste la Bucuresti Gheorghe Visan, fiul Mariei Visan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Calinescu si de sotia sa, Maria, in casa carora mama baiatului lucra ca menajera. Familia Calinescu, impreuna cu ”femeia in casa” si copilul, se muta la Botosani, apoi impiegatul Calinescu este transferat la Iasi. Aici Gheorghe Visan (viitorul scriitor) e inscris la Scoala ”Carol I”, de pe linga Liceul Internat. In 1907, Maria Visan (mama sa naturala) accepta ca sotii Calinescu, care nu aveau copii, sa-l infieze. De acum, se va numi Gheorghe Calinescu ( si se cuvine precizat ca acesta a ramas, pe tot parcursul vietii, numele sau oficial, utilizarea – evitata consecvent de scriitorul insusi -, atit in exprimarea orala, cit si in scris, a prenumelui ”George”). Se muta la Bucuresti in 1908. In copilarie nu a excelat cu nimic, s-a lasat invaluit in aura mediocritatii.
Primele doua clase primare le face la Iasi, la Colegiul Carol I, celelalte doua la Bucuresti, la Scoala Cuibul cu barza, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucuresti, si isi incheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazar si pe cele universitare la Bucuresti, la Facultatea de Litere si Filozofie. Isi ia licenta in Litere in 1923. Teza de licenta purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiana pe la diverse licee bucurestene si timisorene, apoi pleaca la Roma, pentru doi ani cu o bursa oferita de Academia din Romania, institutie de propaganda culturala romanesca, fondata de profesorul si istoricul Vasile Pirvan.
In 1926 se muta cu chirie intr-o casa din Bucuresti, obtine o detasare la Liceul Gh. Sincai si citeste pentru prima oara la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburatorul. In 1929, se casatoreste cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucuresteni. Episodul foarte amuzant al primei intilniri a celor doi viitori soti este descris cu lux de amanunte in romanul Cartea nuntii. Editeaza, de asemenea, revistele Sinteza in (1927), in colaborare cu alti scriitori, si doua numere din revista sa personala Capricorn in (1930). Aventura de a avea propria sa revista se incheie cu un esec financiar, dar in paginile acestor reviste descopera reteta criticii aplicate literaturii romane. Cele doua reviste constituie astfel un soi de poligon de incercari. Dar poate cea mai fertila experienta e cea de cronicar la revista Viata romaneasca, incepind cu 1931, revista fiind coordonata de criticul Garabet Ibraileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatura romana. In 1933 va inaugura in Adevarul literar si artistic rubrica celebra Cronica mizantropului, care va da titlul cartii de eseuri.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori romani (Viata lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viata lui Ion Creanga, s.a.). Publica, dupa 1945, studii si eseuri privind literatura universala (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori straini). Studiul Estetica basmului completeaza spectrul de preocupari ale criticului si istoricului literar, fiind interesat de folclorul romanesc si de poetica basmului. A publicat monografii, in volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romantate, numeroase alte studii, eseuri, a tinut numeroase conferinte, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare in zeci de reviste din perioada antebelica, interbelica si dupa aceea, pina in anul mortii, in 1965.
Scrie romane de tip balzacian (cu intentie polemica evidenta), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, in terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului romanesc, Arca lui Noe, incepind de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc actiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Sun, mit mongol; note de calatorie; publicistica, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, dupa 1947, Cronicile optimistului.
Intelectual cu idei de stinga, dar care in timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica in Revista Fundatiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Calinescu a aderat, dupa abdicarea regelului Mihai si instaurarea comunismului, in 1947 la noua ideologie, surizindu-i, bineinteles, avantajele practice obtinute de pe urma acestei adeziuni.
A facut mai multe calatorii de documentare in Uniunea Sovietica, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) si in China comunista (Am fost in China noua, 1953) , publicindu-si impresiile de calatorie in aceste doua volume.
In anul 1953 ii apare romanul Bietul Ioanide iar incepind cu 1956 reintra in viata literarã printr-o rubrica permanenta (Cronica optimistului) tinuta in saptaminalul cultural Contemporanul.
Incepind cu anii 1955-1956 si pina la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” si se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civica, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelica. Isi retipareste aproape intreaga opera, cu exceptia Istoriei sale monumentale, care este republicata in anii 80 de asistentul sau, devenit intre timp profesor, Alexandru Piru, este inconjurat de onoruri, e premiat si omagiat.
In noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroza hepatica la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adapostul noptii, pleaca in lumea umbrelor, lasind ”o opera fundamentala pentru cultura poporului roman” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
Sursa: librariaonline.ro
Sursa video: arhiva TVR
