În după-amiaza zilei de miercuri 9 iulie 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat, în biserica parohială din localitatea Gugești, o slujbă de pomenire la căpătâiul părintelui Ioan Măriuța, trecut duminică la cele veșnice, precizează episcopiahusilor.ro.
În jurul catafalcului au privegheat numeroși preoți din cadrul Eparhiei, care slujesc zilnic și Sfânta Liturghie, până în momentul înmormântării.
În cuvântul adresat familiei îndoliate și tuturor celor prezenți, preoți și credincioși, Ierarhul Hușilor a afirmat că, cu cât cineva dispare, din punct de vedere fizic, dintre noi, cu atât el devine mai prezent, din punct de vedere spiritual:
«Ce este viaţa noastră? Cu adevărat, floare și abur și rouă de dimineaţă. Veniţi să vedem lămurit în morminte unde este frumuseţea trupului, unde sunt tinereţile, unde sunt ochii și chipul trupului. Toate s-au vestejit ca iarba, toate au pierit. Veniţi, deci, să cădem la Hristos cu lacrimi» (stihiră a Sf. Ioan Damaschin din Slujba Înmormântării)
Este un moment de mare tristeţe pentru această parohie și, implicit, pentru Episcopia Hușilor. Trecerea la cele veșnice a părintelui Ioan a fost una la care nu ne așteptam.
Evident, omul nu așteaptă niciodată moartea, pentru că Dumnezeu a așezat în adâncul fiinţei noastre viaţa și setea de a trăi. De aceea, în istoria umanităţii, până la sfârșitul ei, moartea rămâne cel mai mare intrus și inamic.
Este un bun prilej pentru a reflecta asupra efemerităţii acestei vieţi. Din păcate, trăim foarte indiferent, ca și cum nu am muri niciodată. În gândirea Părinţilor Bisericii noastre – cu precădere a Părinţilor filocalici – este statuată drept normă fundamentală a vieţii noastre gândul pe care trebuie să-l avem permanent în orizontul desfășurării vieţii noastre – că vine un moment, nu știm când va fi, când vom muri.
Suntem chemaţi să trăim ca și cum murim, nu ca și cum nu am muri niciodată.
Micile răutăţi, faptul că nu ne străduim să ne cultivăm sufletul, să așezăm în el florile virtuţii, faptul că ne irosim de multe ori viaţa în nimicuri – toate acestea sunt un indiciu foarte clar că nu avem încă, în orizontul nostru de gândire, faptul că va veni un moment când vom muri.
În faţa morţii capitulăm cu toţii, indiferent de poziţia socială pe care o ocupăm, indiferent cât de inteligenţi sau mai puţin inteligenţi suntem, indiferent de vârstă. Niciodată moartea nu ne va întreba câţi ani avem, ce pregătire profesională avem, câţi prieteni sau cât de inteligenţi suntem. Vine și ne ia, și ne duce într-o altă dimensiune – în dimensiunea veșniciei.
Dacă noi nu am trăit cu înţelepciune viaţa aceasta, să nu ne așteptăm la o stare de fericire veșnică în lumea de dincolo.
Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului modern – care se afundă în consumerism, lume din care toţi facem parte – este faptul că nu mai crede în viaţa de dincolo, nu mai reflectează asupra a ceea ce înseamnă momentul iminent al morţii din viaţa fiecăruia.
În filosofia antică, înţelepţii lumii aveau drept preocupare centrală tocmai aducerea aminte de moarte.
Așa cum subliniază atât Psalmistul David, cât și textul pe care l-am citat, viaţa noastră este ca o floare – înflorim și, la un moment dat, se ofilește totul; sau, ca un abur sau ca o rouă de dimineaţă – toate dispar.
Preasfinția Sa a arătat că dragostea pe care o purtăm celor trecuți din această lume este singura modalitate prin care continuăm să comunicăm cu ei:
De multe ori, dispariţia unui om este atât de fulgerătoare, încât ar trebui, fiecare dintre noi, să adâncim această realitate și să ne trăim viaţa mult mai profund.
Cu toţii, cei care suntem de faţă, am avut această nădejde că părintele Ioan va mai trăi, se va mai bucura de familie, de copilașii lui, de prieteni și de toţi cei dragi. De aceea, am canalizat toate energiile noastre într-un gest de solidaritate, ca prin știinţa medicinei și profesionalismul medicilor să mai primească o șansă la viaţă. Însă Dumnezeu a gândit altfel.
Noi avem propriile noastre socoteli, și este firesc să avem această nădejde, că am fi vrut să trăiască mai mult. Este o enigmă și, oricât ne-am strădui să desfacem acest ghemotoc al tainei, nu vom reuși acest lucru.
Este doar taina lui Dumnezeu de ce unii pleacă devreme din această viaţă, alţii mai în vârstă, sau unii chiar în floarea vârstei. Este al lui Dumnezeu acest lucru.
Nu este nimeni sigur pe viaţa lui, niciunul nu știm când vom pleca, când ne cheamă Dumnezeu. Însă noi, cei care am rămas, dacă vom avea această strădanie lăuntrică, de a ne trăi toate clipele, zilele sau anii pe care Dumnezeu ni-i mai dăruiește întru înţelepciune, întru credinţă și multă lumină, am convingerea că și dincolo, în lumea veșniciei, ne vom bucura de lumina cea dumnezeiască.
Doar în faţa morţii omul capătă cu adevărat un mod de raportare înţelept la aceasta. Cu toţii știm acest lucru – mai ales preoţii, care au stat la căpătâiul multor oameni care erau pe buza prăpastiei acestei vieţi – au putut constata că, dintr-odată, gesturile, atitudinile, însuși modul de a înţelege viaţa, capătă o profunzime.
Îmi vine în minte acest lucru: la căpătâiul unui muribund – o distinsă doamnă – era soţul ei, iar acesta mi-a mărturisit că nimic nu-i mai rămâne, decât să o mângâie pe creștet (pe frunte), pentru că asta îi plăcea cel mai mult și se simţea în siguranţă, mai ales când era singură. Dacă soţul se ducea să mai facă treburile casei, soţia insista – nu în mod egoist, ci cu o sete de dragoste extraordinară – să-i mai pună mâna pe frunte sau pe obraz, ca să nu moară singură – avea această frică, de a nu muri singură.
După ce a plecat la Domnul, acest om minunat și cu un suflet foarte sensibil mi-a mărturisit că a neglijat atâtea gesturi, atât faţă de soţie, cât și faţă de cei din jur, și și-a dat seama cât de esenţiale sunt în relaţia dintre doi oameni.
Vedeţi, noi căutăm să-i bucurăm și să-i mulţumim pe cei care sunt pe punctul de plecare din lumea aceasta. Nimic din cele care sunt în jurul nostru nu mai contează, ci doar să dăruim foarte multă dragoste, să împărtășim foarte multă înţelegere faţă de cel care pleacă în lumea veșniciei. Ne dăm seama că toate celelalte sunt un fel de balast – iertaţi-mă că folosesc acest termen. Devine esenţială împărtășirea dragostei celui muribund, pentru că moartea vine, inevitabil, și cu un soi de singurătate, iar oamenii nu vor să moară singuri, așa cum nici noi nu am vrea ca cei dragi să moară în singurătate.
Vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost întrebat, într-o emisiune de cultură, care este cea mai mare tristeţe a vieţii lui, și a mărturisit: „Am fost foarte trist că părinţii mei au murit singuri, eu fiind întemniţat în pușcărie”.
Cred că ar trebui să reflectăm la toate acestea și să ne gândim unde este esenţialul în această viaţă – ne pierdem în nimicuri, în răutăţi, în bârfe, în calomnii, sau căutăm, pe cât ne stă în putinţă, să fim oameni buni, iertători și îngăduitori?
Viaţa trece atât de repede și nu rămâne în urma noastră decât ceea ce am făcut, bun sau rău. Vom rămâne în conștiinţa celor care sunt în viaţă ca oameni de lumină, oameni care am împărtășit multă dragoste, sau ca oameni care am răspândit în jurul nostru ură, întuneric spiritual și foarte multă răutate?
Este o mare pierdere pentru noi – și nu sunt cuvinte doar pentru a sensibiliza, ci încă sunt prea sărace, pentru că eu nu mă pot pune în sufletul doamnei preotese – doar intuiesc ce înseamnă să nu-l mai ai pe cel care îţi este dragul inimii tale, să conștientizezi, dintr-odată, că cei doi copilași nu-l mai au pe tatăl lor, fizic, că spiritual rămâne pentru veșnicie în sufletul fiecăruia.
Aceasta este una dintre tainele morţii – dispare cineva, fizic, dar devine atât de prezent în viaţa noastră și nu-l uităm niciodată. Aceasta este una dintre justificările atât de logice a ceea ce înseamnă rugăciunile pentru cei adormiţi – nu putem curma acel fir nevăzut al dragostei.
Prin rugăciune, prin pomenirea celui care a plecat în lumea veșniciei, noi ne exprimăm dragostea. Sigur că cineva lipsește, la un moment dat, din ecuaţia vieţii noastre și am sărăcit, dar rămâne prezenţa acelei persoane în viaţa noastră.
Să o întărească Dumnezeu pe doamna preoteasă Petronela și pe cei doi copilași, întreaga familie, pe toţi prietenii și cunoscuţii părintelui Ioan.
Părintele a venit în urmă cu aproximativ trei ani în Episcopia Hușilor și a slujit în Parohia Gugești, după alţi șapte ani de slujire în Serbia.
Să-l pomenim, să ne rugăm pentru el. El și-a dorit foarte mult să mai trăiască. Am vorbit de câteva ori la telefon, l-am sunat, și m-a uimit, în sensul foarte frumos al cuvântului, faptul că nu era disperat, ci avea o pace și o nădejde – așa am simţit eu de câte ori l-am sunat și am vorbit cu părintele.
Părintele va sluji în ceruri. Rămâne preot pentru veșnicie – se va ruga și pentru copilașii lui, pentru doamna preoteasă, pentru familia dânsului și pentru toţi cei care l-au cunoscut.
Slujba Înmormântării va fi oficiată sâmbătă, 12 iulie 2025, la Săvinești – Piatra Neamț.
