Ideea de dar, de a face daruri cuiva nu este străină poporului nostru. Noi, românii, suntem socotiţi, un popor care este creştin prin definiţie, prin naştere şi avem în sânge ospitalitatea şi calitatea de a face daruri. A face daruri înseamnă a lua din ceea ce este al tău şi a da celuilalt, a face celuilalt o bucurie. Una dintre calităţile care a caracterizat viaţa românilor dintotdeauna şi se vorbeşte foarte des şi pronunţat, este ospitalitatea românească, scrie doxologia.ro.
Astăzi această calitate a românului, dărnicia, este foarte rară. Se fac daruri mai rar, deşi în tradiţia românească se spune că „Dar din dar se face raiul”. Este un adevăr în această zicală, pentru că noi credem că dobândim împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică prin credinţa noastră în săvârşirea faptelor bune care înseamnă practic să dăruim, adică exercitarea virtuţii milosteniei. Cei care au legătură cu biserica se mai gândesc să mai facă daruri, având în vedere învăţătura Bisericii care spune că nu ne putem mântui decât prin săvârşirea faptelor bune, adică a darurilor făcute semenilor.
Astăzi suntem înconjuraţi de persoane care nu numai că nu ne fac daruri, dar ar fi în stare să ne ia şi ceea ce mai avem noi. Este o situaţie neplăcută, aproape jalnică. Omul a devenit tot mai egoist, se referă numai la interesele sale personale, oricât de bogat şi de avut ar fi, mai rar îşi deschide punga sau mâna pentru a da şi celui care nu are. Atunci când facem daruri trebuie să ştim cui îi dăm, cum spune Scriptura şi literatura creştină din primele secole ale Bisericii: „ca să cunoşti cui faci milostenie, trebuie să transpire milostenia în mâna ta”. Deci nu o dăm oricui, pentru că întâlnim pe la toate colţurile de stradă oameni care nu au nevoie de darurile noastre, ci sunt impostori sau înşelători.
Darul este redus astăzi la un fel de obligaţie faţă de cel care ţi-a făcut un bine, e un fel de răsplată faţă de binele săvârşit, iar acestea abia dacă le facem şi în astfel de situaţii. Darul este mai mult pentru a căpăta o influenţă sau un serviciu, un bine, dar nicidecum nu mai este acea dorinţă firească a omului de a dărui din ceea ce avem, în mod gratuit. Într-o lume în care neajunsurile şi suferinţa este atât de intensă să ne gândim că nu există bucurie mai mare pentru un om decât atunci când primeşte un dar. Indiferent de darul oferit.
Când vezi că cineva s-a gândit la tine, te simţi fericit. Aceasta dezvoltă comuniunea între noi. Prin educaţia pe care o facem în şcoală şi la biserică ne putem şi trebuie să ne întoarcem acolo de unde ne-am depărtat. Se oferă daruri şi la Sfânta Liturghie. Oferim darurile aduse la Sfânta Jertfă pentru ca ele să ne fie date înapoi ca împărtăşanie tot sub formă de dar. Darul nostru se transformă în dar pe care Biserica ni-l întoarce sfinţit. Noi, credincioşii trebuie să învăţăm că darurile noastre nu sunt zadarnice, că ele se înscriu în cartea vieţii pentru zestrea cu care vom intra în viaţa veşnică.
