Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire totală. El Se dăruieşte complet omului. Iar omul Îl primeşte pe Dumnezeu în măsura în care el se deschide Acestuia. Primindu-şi existenţa de la Dumnezeu omul nu-şi poate găsi împlinirea decât prin El. Numai Dumnezeu este Cel ce poate umple golul ontologic uman. Astfel că până omul nu va realiza conştient şi activ că toate sunt deşertăciune, nu se va putea dedica şi nu-şi va deschide inima pentru Dumnezeu, scrie doxologia.ro.
Totul este creat pentru a-l determina pe om să se apropie de Dumnezeu, nu pentru ca omul să rămână la satisfacerea din mijloace, uitând de Singurul care-i poate potoli setea fiinţială. Astfel că omul trebuie să-şi dea seama de surogate, să renunţe la ele şi să-L caute pe Singurul care există cu adevărat. Iar aceasta nu se poate face decât din toată inima, prin pocăinţă. Pocăinţa este absolut necesară nu pentru a satisface orgoliul unui dumnezeu pătimaş; ea este pentru om, pentru ca el să poată renunţa la ceea ce a iubit până acum ca fiind adevărat.
Pocăinţa desprinde pe om de iluziile plăcerii mincinoase, de care s-a îndulcit până acum, pentru a se putea dedica lui Dumnezeu. Fără durere, omul nu-şi dă seama cu adevărat de minciuna în care s-a aflat şi de aceea nu se poate desprinde de ea. Cel ce spune că se pocăieşte, dar nu plânge şi nu posteşte, acela nici nu-şi poate deschide toată inima pentru Dumnezeu.
El mai păstrează şi nu renunţă la viaţa mincinoasă. Pocăinţa este asemănată cu o moarte pentru că omul cel vechi al păcatului mincinos trebuie să moară pentru ca Dumnezeu să se poată sălăşlui în templul trupului său. De aceea, postul şi rugăciunea de pocăinţă sunt absolut necesare pentru viaţa nouă în Hristos.
