Văzând atâta urâciune în lume te gândeşti câteodată: oare cine mai vrea să fie sfânt? Cine mai vrea să-L iubească pe Dumnezeu? Noi creştinii mergem în amonte, împotriva fluxului lumii, încercăm să învingem „sistemul” şi conceptul „dacă aşa face toată lumea înseamnă că e bine”. Noi care mărturisim credinţa în Dumnezeu suntem nişte ciudaţi pentru lume şi de multe ori primiţi cu reticenţă în mijlocul ei. Nu trebuie să vă îngrijoraţi de ceea ce vedeţi în jur, aşa a fost dintotdeauna, oameni răi, buni, sfinţi şi păcătoşi, toți împreună sub același soare, scrie ortodoxiatinerilor.ro.
Lumea aşa a fost tot timpul, având oferta ei de viaţă, dar mulţi s-au întors la Dumnezeu dorind cu toată fiinţa lor dulceaţa harului şi lumina împărăţiei. Şi astăzi e la fel, chiar dacă vedem atât rău în jur. Contra-oferta făcută de Dumnezeu e mult mai dorită decât plăcerea lumii. Oricât de mult ar fi de promovat păcatul, dacă Hristos Domnul îţi moaie inima şi ţi-o îndulceşte cu lacrimi rămâi fascinat pe viaţă. Mintea îţi va sta mereu la acel moment, vei dori să trăieşti iară şi iară acele clipe cu El.
Iată cum psalmistul David, fascinat de experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu spune: „Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului. Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate îndreptăţite. Dorite sunt mai mult decât aurul, şi decât piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele.” Nu e greu să fii sfânt. Sfinţii de care citim noi în proloage şi sinaxare au fost oameni ca şi noi, nu înzestraţi cu un darul sfințeniei de la naştere. Nu! Toţi ne naștem în stricăciune dar toţi putem fi sfinţi. Trebuie doar să vrem.
Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Cât de repede şi de uşor ne poate mântui Domnul nostru! Într-o clipă, pe neaşteptate, pe nebăgate în seamă. Adesea am fost în timpul zilei un mare păcătos, iar seara, după rugăciune, am mers la culcare îndreptat si mai alb decât zăpada, prin darul Sfântului Duh, cu inima plină de dulceaţă şi de o adâncă pace. Cât de uşor îi este Domnului să ne mântuiască, în seara vieţii noastre, în amurgul zilelor noastre!”.
Mulți dintre oameni au făcut fapte bune, demne de consemnat chiar şi-n pateric, şi prin asta nu sunt cu nimic mai prejos decât sfinţii. Diferenţa între un om de rând şi un sfânt ar fi că la sfârşitul vieţii sfântul a ajuns să facă în cea mai mare parte doar fapte bune, iar cele rele aproape că nu mai există în viaţa lui. E minunat să trăiești măsura sfinţeniei şi să ne dorim foarte mult asta. Dar să nu uităm că sfinţenia nu e o stare pe care o dorești doar ca să experimentezi ceva nou, ci o stare la care ajungi iubindu-i pe cei de lângă tine şi arătându-le asta în mod concret.
