„Bunul simţ” este un termen des folosit în viaţa cotidiană. Oamenii, în diferite împrejurări, apelează cel puţin teoretic la folosirea termenului, iar alţii pretind că ar fi chiar posesori ai acestei stări. Se poate spune că „bunul simţ” reprezintă capacitatea omului, bazată pe viaţa cotidiană de a judeca şi de a aprecia corect oamenii, lucrurile şi evenimentele în scopul de a trăi viaţa frumos fără a pricinui suferinţă sau disconfort aproapelui, scrie doxologia.ro.
Cu alte cuvinte, înseamnă atitudinea de a respecta nişte reguli de convieţuire bazate pe principiul „ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-I face”. Bazat pe acest mod de gândire, se poate afirma că „bunul simţ” este o măsură a bunei creşteri, a bunei cuviinţe a respectului pentru cei din jur. Aşadar trebuie să existe un bun simţ în orice civilizaţie. „Bunul simţ” nu este un instant, nu este dat de undeva şi nu este dobândit nici măcar ereditar. Se învaţă, iar responsabilă pentru deprinderea lui este chiar persoana în cauză. Acest lucru depinde de educaţia primită în familie iar mai apoi de cultivarea progresivă în sistemul de învăţământ.
Realitatea demonstrează însă că educaţia primită nu constituie neapărat o garanţie sigură că o persoană va face bine în momentele de provocare. Sfântul apostol Pavel, face o precizare foarte clară privind conceptul care trebuie să stea la baza relaţiilor frățești într-o comunitatea creştină:
„Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei. Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!” Romani 12; 3-8.
Parafrazând afirmaţia Apostolului Pavel se poate spune că „bunul simţ” este o frumoasă formă de manifestare a lui Dumnezeu prin oameni dar şi o atitudine sublimă de relaţionare bazată pe respect profund a omului cu Dumnezeu şi implicit cu semenii lui. Uneori avem probleme în societate pentru că nu există acest „bun simţ” şi asta face ca lucrurile să nu meargă bine. Unii îşi asumă roluri, pretenţii sau poziţii care nu sunt pe măsură darului lor. Subestimarea sau supraaprecierea extremă a unor persoane în baza diferenţelor de ordin social, pregătire, nivel de cunoştinţe în diferite planuri, obiceiuri, comportament sau mod de înţelegere diferit a anumitor aspecte din lucrare, nu reprezintă o atitudine creştină.
Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu însoţită de decizia de a aplica ceea ce cunoşti asociată cu ajutorul Lui, pot fi o garanţie sigură privind calitatea sănătoasă a relaţiilor între oameni. În aceste condiţii „bunul simţ” devine o virtute creştină, născută din ascultarea de Dumnezeu şi spre folosul semenilor.
