Sfântul Simeon s-a născut în anul 949 în Galateea, din Paflagonia (Asia Mică), într-o familie de aristocraţi care aparţineau nobilimii provinciale bizantine cu implicări în viaţa politică a vremii. Încă din copilărie este adus la Constantinopol, unde bunicii săi ocupau posturi importante la palat, pentru a-şi face studiile în şcolile capitalei. După absolvirea şcolii secundare, refuză să aprofundeze cultura profană. Unchiul său încearcă să-l convingă în urmarea unei cariere politice şi, pentru o vreme, Sfântul Simeon acceptă o demnitate la palat. Scrie doxologia.ro.
După moartea unchiului şi protectorului său, tânărul Simeon vrea să fugă în lume şi vine la faimoasa mănăstire Studion, unde monahul Simeon Evlaviosul nu-l primeşte. Totuşi, acesta rămâne povăţuitorul duhovnicesc al tânărului Simeon şi îi dă o regulă de vieţuire duhovnicească pe care să o aplice în lume. Astfel, găzduit în casa unui patrician, începe o viaţă de asceză cu rugăciune, meditaţie şi lectură şi are o primă experienţă a vederii luminii dumnezeieşti. Acum, doreşte să intre în mănăstire, dar este din nou refuzat de îndrumătorul său care consideră că nu a sosit momentul potrivit. După încă şase ani de aşteptare, Sfântul Simeon merge într-o ultimă vizită la casa părintească. Aici, fiind vremea postului mare, îşi sporeşte nevoinţele şi citeşte „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul.
Rugăciunea pe care o practica acum era atât de intensă încât, stând cu mâinile ridicate ore întregi, ele înţepeneau şi cu greu le mai putea coborî. După această perioadă, el renunţă la averea care i se cuvenea şi merge la Studion, unde Petru, egumenul acestei mănăstiri, îl primeşte şi îl dă în grija lui Simeon Evlaviosul. În calitate de ucenic, la acea vreme în vârstă de 27 de ani, Simeon devine deosebit de râvnitor în ascultarea părintelui duhovnicesc şi în îndeplinirea îndatoririlor vieţii ascetice. Totuşi, întâmpină ispite din partea celorlalţi fraţi, care erau invidioşi, dar şi din partea rudelor care doreau să-l readucă acasă. Simeon rezistă şi se învredniceşte de vederea luminii dumnezeieşti care îl umple „nu numai de smerenie şi de străpungere, ci şi de înţelepciunea de sus prin care devine el însuşi învăţător duhovnicesc“.
Din cauza invidiilor pe care le trezise în rândul fraţilor, Sfântul Simeon este alungat de la Studion. Simeon Evlaviosul îl duce pe ucenicul său la o mănăstire din apropiere (Sfântul Mamas), unde este tuns în monahism şi îşi intensifică luptele ascetice. După câţiva ani este hirotonit preot, simţind pogorârea Sfântului Duh asupra lui, iar apoi este ales stareţ pe când avea 31 de ani. În această calitate, Sfântul Simeon Noul Teolog se dovedeşte un bun îndrumător pentru monahi prin catehezele pe care le rostea zilnic, dar şi un bun gospodar, căci renovează clădirile ruinate ale mănăstirii. Acum are parte de o nouă experienţă a luminii dumnezeieşti şi primeşte darul cuvântării şi al învăţăturii sub insuflarea căruia compune imnuri ale dragostei dumnezeieşti, discursuri teologice, cateheze şi scrisori.
Câţiva monahi se revoltă din cauza regimului strict şi fug din mănăstire, însă Sfântul Simeon îi caută şi îi aduce înapoi cu dragoste şi cu iertare. După 25 de ani, încredinţeză mănăstirea lui Arsenie, unul dintre cei mai de seamă ucenici ai săi, pentru a duce o viaţă retrasă, în chilia sa. Datorită cultului adus duhovnicului său care trecuse la Domnul, Sfântul Simeon intră în dispută cu Ştefan al Nicomidiei care îl dispreţuia pentru renumele său de teolog charismatic. Chiar dacă aduce argumente în favoarea cauzei sale, totuşi este exilat pe ţărmul asiatic al Bosforului şi abandonat într-un loc pustiu. Însă aici a descoperit un paraclis ruinat, cu hramul Sfintei Marina, unde se adăposteşte.
Chiar dacă patriarhul şi împăratul bizantin i-au anulat decizia de exil şi l-au rugat să se întoarcă la Constantinopol, Sfântul Simeon a preferat să înceapă o nouă lucrare la schitul Sfânta Marina. Ajutat de prieteni şi de ucenici, a reuşit să construiască aici o mănăstire şi să adune o obşte care să-L slujească pe Dumnezeu. După terminarea lucrărilor, el se dedică din nou meditaţiei şi îşi intensifică viaţa contemplativă şi mistică. După treisprezece ani de exil, Sfântul Simeon a murit în urma unei boli cumplite în ziua de 12 martie, iar în anul 1052, după o descoperire dumnezeiască, sfintele sale moaşte au fost dezgropate şi puse spre închinare.
De ce „Noul Teolog“
Până la Sfântul Simeon, tradiţia creştină cunoştea deja două mari personalităţi care au primit supranumele de „Teolog“: Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfântul Simeon a primit numirea de „Noul Teolog“ mai întâi ca o ironie a adversarilor săi, însă, mai apoi, a ajuns să descrie vieţuirea sa duhovnicească şi scrierile în care dovedeşte un grad înalt de pătrundere a lucrărilor dumnezeieşti.
Programul duhovnicesc al Sfântului Simeon
Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul apropiat şi biograful Sfântului Simeon, ne descrie în amănunt nevoinţele duhovniceşti ale acestuia. Se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine şi consuma numai verdeţuri şi seminţe. În duminici şi sărbători participa la masa fraţilor, dar stătea tot timpul cu capul plecat, într-o pocăinţă permanentă. Toată ziua şi-o petrecea închis în chilia sa unde se ruga cu lacrimi, adâncit în contemplaţie, şi citea din cărţile sfinte. Lucrul său zilnic îl constituia transcrierea caligrafică a textelor duhovniceşti, meşteşug deprins în tinereţe. Dormea numai „un mincinos somn cam de un ceas“, după mărturia biografului său şi participa la toate slujbele stând în picioare şi „udând pământul cu lacrimi“. În timpul postului nu mânca nimic toată săptămâna, iar sâmbăta şi duminica mergea la masa fraţilor unde consuma numai legume. Odată cu trecerea vremii, nevoinţele sale erau din ce în ce mai aspre, deoarece „se grăbea cu înţelepciune spre desăvârşire“.
Catehezele
Sfântul Simeon Noul Teolog a căutat să aducă un plus vieţii duhovniceşti a monahilor pe care îi călăuzea. De aceea, în perioada stăreţiei la Sfântul Mamas a rostit numeroase cateheze care aveau în centru vieţuirea monahală.
Sfântul Simeon foloseşte cuvinte mişcătoare cu accente foarte personale. „Bun lucru este pocăinţa şi folosul pe care ea îl aduce“, spune într-una dintre cateheze. Apoi continuă: „Celor care nu se pocăiesc şi nu păzesc poruncile Sale cu toată scumpătatea şi cu mare frică, Dumnezeu nu le va sluji la nimic“. Pocăinţa trebuie să fie deplină: „Să ne pocăim din tot sufletul nostru şi să lepădăm nu numai faptele noastre rele, ci până şi gândurile viclene şi necurate ale inimii noastre“. De asemenea, sfântul subliniază că pocăinţa este necesară tuturor: „Este cu putinţă întregii lumi, nu numai călugărilor, ci şi mirenilor ca totdeauna şi încontinuu să se pocăiască, să plângă şi să se roage lui Dumnezeu şi printr-o astfel de purtare să dobândească celelalte virtuţi“.
Sursa: doxologia.ro
Sursa video: TRINITAS TV
