Oricât am încerca să minimalizăm efectele intensificării stresului cotidian, până la urmă acestea ne ajung din urmă. Fiecare zi ne încarcă negativ printr-o repetiţie obositoare a unor elemente ce ne macină liniştea firească. Suntem torturaţi de sunete, imagini, gânduri tot mai sumbre, într-o nesfârşită curgere a vieţii. Sirenele ambulanţelor ne pătrund zilnic în suflet, îmbolnăvindu-ne de deprimare. Violenţa ştirilor de televiziune ne sporeşte sentimentul de nesiguranţă. Nervozitatea şefilor de la birou, perspectiva pierderii locului de muncă, înghesuiala din autobuze, chipurile mohorâte ale trecătorilor ne sporesc pesimismul şi ne amplifică senzaţia de neputinţă, de capitulare în faţa greutăţilor, scrie doxologia.ro.
Mai rău e că, în aceste circumstanţe potrivnice, suntem tentaţi să căutăm soluţiile redresării în superstiţii. Superstiţia e o dovadă limpede că ne îndoim de puterea lui Dumnezeu de a ne apăra. Culmea e că suntem conştienţi de acest lucru, dar nu facem nimic să ne dezbărăm de acest demon care ne dirijează viaţa. Ne punem speranţa unei reuşite în purtarea unui anumit obiect de îmbrăcăminte sau în respectarea unor ritualuri dintre cele mai bizare. În laşitatea noastră, nici nu le dezvăluim altora această pseudocredinţă, de teama ridicolului. Însă în intimitatea noastră respectăm cu îndârjire, ba chiar inventăm mereu alte şi alte modalităţi superstiţioase de a ne apăra de presupuse pericole. Uneori, şirul de superstiţii devine atât de stufos încât ne transformă viaţa într-un iad.
Dar noi continuăm să le fim supuşi, gândindu-ne că, la urma urmei, suportăm orice, numai să nu ne îmbolnăvim, să nu ne meargă rău, să nu ne pierdem locul de muncă. Este un semn major de pierdere a credinţei în Dumnezeu, chiar dacă nu vrem să recunoaştem asta deschis. Stresaţi şi obosiţi de o viaţă tot mai grea, unii oameni sunt dispuşi să îşi împartă credinţa atât în Dumnezeu, cât şi în idoli ciopliţi, doar ca să le meargă bine sau să nu le fie mai rău decât le este. Dar, dacă într-adevăr vor fi puşi într-o situaţie gravă, de viaţă şi de moarte, cui vor cere aceştia ajutorul?
Lui Dumnezeu sau cămăşii care poartă „noroc“? Vor merge la biserică să se închine sau vor îndeplini cine ştie ce ritual superstiţios? Cum pot fi vindecaţi aceşti oameni prea puţin încrezători în puterea divină? O mare parte dintre ei îşi închipuie că, pe acest pământ, e bine să se pună bine şi cu diavolul, că trebuie să-l hrănească şi pe el cu ceva. E un compromis grav, dar cine ar putea să le demonstreze contrariul? Doar o revenire necondiţionată la credinţă, o dăruire totală în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, o recunoaştere simplă şi deschisă a bucuriilor şi seninătăţii oferite de iubirea Sa ar putea să îi readucă pe robii superstiţiei pe calea luminoasă a împăcării cu sinele
