Epoca vitezei, şi nevoia de „libertate” aşa cum este ea înţeleasa a adus în inimile oamenilor multă teamă şi incertitudine. Astăzi am ajuns să-i cunoaştem şi să-i îndrăgim pe cei care au păşit în spaţiul cosmic, pe marile vedete TV, dar rămânem orbi şi surzi la suspinele celor aproape de noi, aflaţi în suferinţa. Cotidianele ne spun totul despre „vipurile” lumii interlope, actori, sportivi, muzicieni şi cântăreţi, dar cine îşi mai aminteşte şi de cei care nu au încăput încă sub lumina reflectoarelor, scrie doxologia.ro.
Societatea citadină ne-a adunat în complexe de apartamente betonate în care ne ducem existenţa ca în cazemate, nu mai auzim nimic, nu mai avem vecini, ca la ţara, nu mai avem prieteni şi cunoştinţe, dar nici timp de mâncare, suntem prea ocupaţi, un hamburger este de ajuns, mergând pe stradă. Astăzi am reuşit, paradoxal, de a ne aduna pentru a ne înstrăina şi mai mult unii de alţii, ne înghesuim în autobuz, în tramvai, aşteptând la cozi sau pe stadioane sau stând ore întregi pentru a ne plăti banii, dar trăim singuratici, nebăgaţi în seamă de alţii şi neluându-i în seamă pe cei din jur.
Ceea ce-i mai trist am reuşit să ne simţim singuri şi în biserici, ne acoperim de formalism, credem că îl înşelăm pe Dumnezeu. Ce singuri suntem, Doamne. Am ajuns să confundăm calitatea cu cantitatea şi ne-am pierdut în eforturi dedicate bucuriilor materiale. Abundenţa materială, culorile şi formele ne-au sărăcit lăuntric. Trăim cu ochii pe ceas, cu mâna pe portofel sau pe card, alţii şi-au introdus chiar cârdurile în palmă, sub formă de cip-uri, din frica de a nu fi furaţi. Suntem avizi după ştiri ieftine, dar macabre, după filme tumultoase, dar care doar alimentează răul, frica şi singurătatea din noi, ştim că răul este lipsa de Dumnezeu.
Ne obsedează publicaţiile cu ştiri scandaloase, care arată ce se întâmplă în casele unora, în familiile unora, acestea au şi cea mai mare audienţa, (urmare a faptului că trăim într-o societate în care cultura nu este ajutată, iar nevoia de cultură nu este alimentată), dar nu ne interesează viaţa celui de lângă noi, semeni care suferă, în scopul caritabil. Trăim într-un egoism îngust şi nedând nimic altora ne sărăcim în mod tragic pe noi înşine.
Suntem obosiţi, epuizaţi şi totuşi conştienţi că nu am făcut tot ce trebuie, undeva în străfundurile fiinţei noastre mai licăreşte ceva, speranţa, o luminiţă care încă mai pâlpâie în anumite momente, ceva nostalgic ne roade conştiinţa, poate este pierderea paradisului, din care aievea Adam a fost alungat şi din care mai păstrăm ceva în noi, nevoia de frumos, de bine, fără de care suntem nişte „cadavre vii”. Dumnezeu este cel care ne mai păstrează trează conştiinţa, El este speranţa, sub steagul Lui care este crucea, ne putem schimba, pentru a ne întoarce cât mai avem timp spre o altă formă de viaţă, în care să simţim iubirea.
Să luptăm pentru aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu.
