Iulia Hașdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, la Bucureşti, în casa din Strada Carol I nr.14, fiind fiica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu şi a Iuliei Faliciu. Copila a fost botezată cu acelaşi nume ca al mamei, dintr-o mistică tendinţă de contopire a celor două fiinţe apropiate şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei, precizează site-ul radioromaniacultural.ro.
La vârsta de doi ani, cea alintată „Lilica” vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de patru ani începuse să scrie. La vârsta de cinci ani crea nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“, sau „Oaselor lui Ţepeş Vodă“.
Remarcabilă a fost contribuţia mamei sale la toate aceste realizări ale copilei, aceasta punându-şi literalmente întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă.
Erau dovezi ale genialităţii micuţei, care au uimit nu doar familia sa ci şi apropiaţii care treceau pragul casei lor, mulţi dintre aceştia fiind intelectuali iluştri.
Unul dintre aceştia era Alexandru Macedonski care, aflat în vizită la familia Hasdeu, ar fi întrebat-o pe copilă dacă ştie vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, la rându-i, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.
Semn al calităţilor sale de excepţie, la vârsta de doar opt ani, în anul 1877, a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2, sub direcţia lui Dem. Demetrescu, iar la 27 septembrie 1877, a primit un „atestat de clasele primare de băieţi“. Tot atunci, Iulia reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română, în ciclul „Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani”.
La vârsta de 11 ani, a scris piesa de teatru, o tragedie în trei acte, „Dama de circ“, comedia „Amorul e scânteie”, piesele de teatru într-un act, în franceză, „Adieu et Bonne Arrive” şi „Les enfants ne jugeant pas”, sau povestirile „Trandafirul moşului” şi „Etoile et celeste”.
În anul şcolar 1877 a fost înscrisă în clasa I la Liceul „Sf. Sava“ – tot de băieţi, ca particulară, dar prezentându-se la examene “cu şcolarii regulaţi”, instituţie pe care a absolvit-o în vara anului 1881 cu rezultate excelente. Din dorinţa ca fetiţa să-şi formeze o temeinică cultură umanistă, părinţii îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală şi limbi străine, cât şi la materiile speciale – pian şi canto – , o atenţie deosebită fiind acordată limbilor latină şi greacă, iar mai târziu artelor plastice. Se spune că dorinţa tatălui ei era ca tot ce-i fusese inaccesibil lui, în copilărie – muzica, pictura şi artele înrudite – să îi fie pus cu generozitate la dispoziţie Iuliei, spre împlinirea ei.
Fiind pasionată de muzică şi având o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian.
Trebuie remarcat, însă, că o mare parte a opiniei publice din acea perioadă, poate din invidie, sau poate pe bună dreptate, critica succesele copilei, care erau considerate ba exagerate, ba justificate de influenţa tatălui său asupra examinatorilor şi îndrumătorilor tinerei.
Acestea erau doar simple clevetiri, iar tânăra confirma dragostea şi grija părinţilor, precum şi aprecierea celor care o judecau la adevărata ei valoare: la 16 ani, în anul 1886, Iulia Hasdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona, unde urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei instituţii de învăţământ. Tot la Paris, frecventează cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tânăra de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii, studia intens, simţea nevoia să acumuleze cât mai multe cunoştinţe, lua lecţii de pictură şi de canto de la profesori celebri ai vremii, era sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă.
A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele „Logica ipotezei” şi „A doua carte a lui Herodot”, demonstrând un remarcabil talent oratoric. Era efectiv îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Hașdeu suferind nespus la moartea, în 1885, a lui Hugo, unul din idoli ei.
Tânăra începe pregătirea pentru teza de doctorat, cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”, însă în anul 1887, se îmbolnăveşte grav, ignoră primele semne ale bolii, din prea multă dorinţă de a învăţa, iar medicii dau un verdict crunt: are tuberculoză.
În vara anului 1887, vine în vizită la Curtea de Argeş, a continuat să scrie poezii şi cugetări, apoi s-a întors la Paris, însă boala se agravează, iar în aprilie 1888 este obligată să întrerupă studiile. Părinţii săi au dus-o la tratament la Montreux, în Elveţia, însă, deşi medicii opinau că boala tinerei se va vindeca, starea ei se deteriora vizibil.
A revenit în România, părinţii săi o duc la tratament la Agapia, apoi la Bucureşti, însă starea fetei era din ce în ce mai rea. Iulia Hasdeu ajunsese să se împace cu destinul său şi, cu ultimele puteri, în martie 1888, scrie poezia „Moartea”, o tulburătoare transpunere artistică a momentelor de final:
„Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,
Că ea este lumină puternică şi caldă,
Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –
Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.
Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume
Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;
Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,
Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“…
Se stinge din viaţă la 29 septembrie 1888, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.
După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni.
Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Hasdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost expediat către colegul şi amicul Michel Bréal, de la Paris, care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Hasdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.
Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-şi putea continua existenţa, savantul fiind convins de importanţa tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicaţie pentru destinul crunt al tinerei, şi-a plâns fiica fără încetare şi a aşteptat un semn de la ea.
Conform celor afirmate de Hasdeu, în martie 1890, scriitorul a primit un semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Hasdeu.
După acest semn, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.
Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric.
Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele şapte etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de vămile văzduhului, iar lângă cele două jilţuri sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării.
Aici, Bogdan Petriceicu Hasdeu dă viaţă primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia.
La castel, Hasdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.
Desigur, e de la sine înţeles că mulţi dintre apropiaţi l-au etichetat pe Hasdeu drept „nebun“, explicând că şi-a pierdut minţile de durere, dând naştere unor fabulaţii.
Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Hasdeu i-a amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi…În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se”. De asemenea, toată biblioteca lui B. P. Hasdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca aceasta să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia. Ea a murit la 2 iulie 1902, la vârsta de 62 ani, iar soţul său a trecut la cele veşnice la 25 august 1907.
Castelul de la Câmpina a dat naştere, de-a lungul vremii, la nenumărate legende, chiar şi în zilele noastre unele dintre acestea arătând că, în anumite nopţi, Iulia Hasdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, sau că Iulia ar fi fost văzută de localnici pe terasa castelului cu un buchet de margarete în braţe şi că a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestora.
În fiecare an, la data de 2 iulie, la Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina are loc „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, o tradiție respectată din anul 1990, organizată în memoria fiicei savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu – scriitoarea și poeta de expresie franceză Iulia Hasdeu, care a fost și prima studentă româncă la Sorbona – și a soției acestuia – Iulia Faliciu Hasdeu, cele două văpăi care au însuflețit existența ilustrului nostru om de cultură.
Sursa: radioromaniacultural.ro
Sursa video: TVR
