De când ne naștem până murim suntem în căutarea iubirii. Cădem, ne ridicăm, rănim pe alții, suntem răniți de alții, și când în sfârșit am învățat să iubim curat pentru ca nimeni și nimic să nu mai murdărească acea iubire, Doamne ne ia la El, să continuăm povestea de iubire cu El, poveste pe care am experimentat-o și am învățat-o pe aici prin diferite lecții de viață, declară părintele Hrisostom Filipescu la Tele M Neamț.
Mai mult decât atât, nu suntem pe pământ nici să adunăm cartoane, nu suntem pe pământ nici să adunăm conturi în bancă sau multe mașini sau case de vacanță pentru că vedeți dumneavoastră am adeseori în minte această imagine că în acel cortegiu funerar al fiecăruia dintre noi în drum spre cimitir, dincolo de prieteni, dincolo de familii, dincolo de sufletele pentru care la un moment dat am însemnat ceva în viața aceasta, nu va fi în urmă un camion cu bunurile pe care le am adunat.. nu va fi în acel camion nici lucruri, nici cartoane, nici alte lucruri care rămân aici..
Da, mai devreme sau mai târziu într-o formă sau alta, fiecăruia dintre noi îi este dat să aibă o întâlnire decisivă cu Dumnezeu, fie ca acea întâlnire se numește o boală, fie ca acea întâlnire se numește un om providențial prin care Dumnezeu îi vorbește, fie ca acea întâlnire este pur și simplu un moment tainic al inimii, când inima lui Dumnezeu sărută inima omului și atunci întâlnirea aceea este decisivă.. Pentru că vedeți dumneavoastră, iubirea și iertarea sunt două aripi cu care zburăm spre cer, nu se poate una fără cealaltă și iertarea în primul rând este un cadou pe care ni-l facem noi zi de zi, nu pentru că celălalt ar merita întotdeauna iertarea, mai ales dacă vorbim de niște abuzuri emoționale, dacă vorbim de niște abuzuri fizice.. Sunt adevărate drame, violuri sau mai știu eu ce și ajungem într-un final să ne facem acel proces de catharsis, de curățire interioară, prin care iubim și rana și iubim și pe cel ce a făcut rana..
Prin acest proces de iertare trec nu pentru că celălalt ar merita iertarea ci pentru că eu merit liniștea.. E un cadou pe care mi-l fac mie, îl dezleg de datorie. Eu am câteva filtre prin care îmi verific dacă am iertat pe cineva sau nu și iertarea este un proces pe care eu vreau să-l fac, nu pentru că trebuie… Trebuie sunt niște programe adăpostite în subconștient din copilărie, de la mamă, de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare… trebuie să fii de nota 10, trebuie să nu mă faci de rușine, trebuie să-ți faci nu știu ce obicei.. În viață nu este vorba despre trebuie, este despre vreau sau nu vreau, vreau și mă îmi asumi tot ce urmează sau nu vreau și la fel îmi asum tot ce urmează după..
Unui copil dacă îi spui „nu te du acolo că frige plita aceea, ea zice da da da, și când mami și tati s-au întors cu spatele, se duce și pune degețelul acolo, frige și pe urmă toată viața lui nu mai pune degetul într-un anume loc pentru că știe că frige.. La fel și noi, degetul inimii noastre adeseori pune acolo unde frige în viață și sunt niște lecții de viață prin care adeseori e nevoie să trecem pentru a gusta iertarea și iubirea și anumite experiențe de viață care nu fac nimic altceva decât să ne maturizeze.. Pentru că n-am venit pe Pământ cu niște manuale gata învățate…
Ci toată viața învățăm, cădem, ne ridicăm, iar cădem, iar ne ridicăm, important este când vine moartea, că moartea nu vine să te să te invite la o cafea, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, ci moartea vine să te ia și atunci când vine moartea să nu mă găsească în cădere, în deznădejde, în golul din mine ci să mă găsească în ridicare. Am căzut, dar Doamne în căderea mea sunt cu tine, nu divorțez de Tine, orice aș face orice, orice aș simți, mă țin scai de Tine și mâine iar cad și mâine iar mă duc în brațe la Doamne și îmi cer iertare și orice aș fi până la buza mormântului, eu nu mă despart de Doamne.
Sfântul Siluan Athonitul, un sfânt care îmi este foarte drag sufletului meu, are un cuvânt miezos care este și titlul unei cărți “Țineți mintea în iad dar nu deznădăjdui”, adică fii sincer cu tine, vezi Iadul din tine plusurile și minusurile de acolo, dar nu deznădăjdui. În Iadul acela ontologic, interior, nu suntem singuri. Ni se pare nouă că în acea deznădejde, că în acea perioadă în care suntem la podea, suntem singuri. Dar Doamne cu noi ! și ca un profesor care atunci se dau niște examene și nu suflă studentului rezultatul. Dar îl supraveghează, el nu e singur în sală, el nu e singur pe perioadă examenului.
Sursa video: Tele M Neamț
