Pregătirea marelui praznic al Nașterii Domnului îndeamnă la reflecția asupra vocației fundamentale a omului, primită la creație, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine să o restaureze. Este vorba despre statutul lui ființial de „anthropos”, adică „cel care privește în sus” spre Cel ce i-a dat viață și despre natura lui de „împărat al celor de pe pământ” (Sf. Grigore Teologul), care întrupează și perpetuează în jur ordinea „foarte bună” (Facere 1, 31) imprimată lumii de Creator. Această responsabilitate nu poate fi împlinită doar parțial, ci presupune un parcurs dinamic și continuu către desăvârșire, scrie ziarullumina.ro.
Minunea vindecării femeii gârbove într-o zi de sabat, printr-o aparentă încălcare a normelor rituale care solicitau un repaus total, redă în maniera cea mai limpede consecințele dramatice ultime ale devierii de la această înclinație zidită în noi. Ne descoperă însă și cum putem manifesta vocația noastră de „dumnezei” și „fii ai celui Preaînalt” (Ps 81, 6) și cum o perpetuăm ca teofori, prin urmarea „legii lui Hristos” (Ga 6, 2).
Vocația omului este de „a privi în sus”
Tămăduirea femeii gârbove este instantanee. Femeia era bolnavă de multă vreme, de optsprezece ani şi, deși adusă de spate, nu abandonase îndatorirea religioasă de a fi sâmbăta la sinagogă. În timp ce propovăduia, Iisus i-a observat statura chinuită, a chemat-o și a dezlegat-o de neputință (Luca 13, 12). Dimensiunea duhovnicească a acestei minuni depășește cu mult aspectul aparent de terapie miraculoasă. Imaginea femeii încovoiate care asculta propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos în ziua de sabat este tulburătoare și contrastează cu tabloul desăvârșit din prima zi de odihnă, când Dumnezeu a constatat că toate lucrurile erau „bune foarte”.
Omul, „dumnezeu al pământului” (Sf. Grigorie de Nyssa), care altădată privea peste toate viețuitoarele pământului aduse de Creator în fața lui, pentru a le rândui fiecăreia rațiunea existenței, stătea acum tăcut, cu capul în jos, asemenea lor, fără să aibă măcar puterea să ceară ceva. Nu era o plecăciune a smereniei, ci a suferinței profunde, a unei rațiuni palide și lipsite de inspirație, prin depărtarea de izvorul ei, Rațiunea supremă. Cum putea, oare, Mântuitorul Iisus Hristos să accepte această situație, mai ales într-o zi de odihnă, ziua în care altă dată Dumnezeu își contempla opera lui cosmică, care avea în centrul ei omul plin de potențialități? Creatura este luată din nou în mâini de Creator și restaurată. Este sugestiv că Sfântul Evanghelist Luca nu menționează ca prim efect încetarea imediată a durerilor, ci că femeia „îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 13), asemenea întregii creaturi la începuturi.
Deși autenticitatea evidentă a minunii nu putea fi contestată, aceasta este pusă în opoziție cu Legea. Insensibil la fericirea celei vindecate și relativizând explozia de bucurie a celor din jur care slăveau pe Dumnezeu, mai marele sinagogii reproșează nerespectarea normelor legale și rituale de repaus sabatic. Viclenia prin care încerca să minimalizeze valoarea actului vindecător este dezvăluită de Mântuitorul printr-o apropiere sugestivă de planuri. Restaurarea poziției verticale a ființei umane, a capacității sale de „a privi în sus” și de a conștientiza vocația naturii sale este la fel de necesară în ziua sărbătorii, precum în ordinea supraviețuirii este permisă adăparea viețuitoarelor domestice în timpul sabatului.
Observăm un mod diferit de raportare la Lege din partea femeii vindecate și a mai marelui sinagogii. Dacă tenacitatea femeii de a veni la sinagogă era întruparea respectului față de Lege, în cazul învățatului iudeu interpretarea selectivă și speculativă a normelor rituale îl situează într-o poziție exterioară față de spiritul acesteia, în consecință și față de duhul sabatului. Hristos nu a venit să strice, ci să împlinească Legea (Matei 5, 17) cu propria lui lege (Galateni 6, 2), astfel că tămăduirea femeii și înțelegerea valorii acestei minuni au putut fi înțelese și produce bucurie doar în rândul celor care, în mod sincer și integral, urmau călăuzirii divine. Pentru toți ceilalți însă Legea era blestem (Galateni 3, 10).
Primirea lui Hristos este o împlinire a firii umane
Repunerea femeii în poziție verticală constituie esența operei de reintegrare a omului în relația de comuniune cu Dumnezeu, semenii și creația, făcută posibilă prin jertfa, moartea și învierea lui Hristos. Asumarea Legii lui Hristos presupune (re)înscrierea într-o relație dinamică cu Creatorul, iar aceasta este împlinită în creștinism într-o manieră plină de consideraţie pentru ființa umană, căreia i se amintește în permanență că ea însăși este un „dumnezeu”. La fel, abandonarea acestei conștiințe presupune o abandonare a verticalității duhovnicești, o aserțiune iudaică subliniind că răul cel mai mare care i se poate întâmpla omului este să uite că este fiul unui rege. Glasul Evangheliei însuși ne cheamă ca în prezența Înțelepciunii divine să stăm drepți, iar nu plecați, întrucât primirea lui Hristos este o împlinire a firii umane.
Minunea vindecării femeii gârbove ne descoperă astfel cum să actualizăm primirea Domnului în suflete, pe de o parte conștientizând statutul nostru de făpturi minunate care îl laudă pe Dumnezeu (Psalmi 138, 14), iar pe de altă parte pe cel de creștini care, conștienți de pecetea regală, profetică și sacerdotală primită la botez, caută să modeleze umanitatea și întreaga creație după chipul lui Hristos.
Sura: ziarullumina.ro
