Chemarea lui Hristos nu vine zgomotos, cu tunete și fulgere, ci cu multă blândețe și delicatețe, în clipele obișnuite ale vieții noastre. De multe ori nu refuzăm pe față, ci amânăm. Nu spunem „nu”, ci „mai târziu”. Iar „mai târziu” se transformă, fără să ne dăm seama, în „niciodată”. Și aici se poate termina totul!, scrie doxologia.ro.
Pilda celor poftiți la cină este o parabolă spusă de Iisus Hristos și apare în două versiuni în paginile Noului Testament: la Evanghelistul Luca (14, 15-24), de la care se va citi la Sfânta Liturghie din Duminica a 28-a după Rusalii, și la Evanghelistul Matei (22, 1-14), cunoscută drept Pilda nunții fiului de împărat.
Textul biblic din această duminică ne vorbește despre un om care a pregătit o cină mare și a invitat pe mulți. Când totul era gata, a trimis un slujitor să-i cheme pe cei invitați, însă răspunsurile acestora nu au fost pe măsura așteptării lui, pentru că cei chemați au folosit câte un motiv pentru a se scuza. Atenție! Toți au folosit câte un motiv, iar scuzele lor sunt un simbol pentru grija lucrurilor materiale („am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd”), preocuparea pentru afaceri („cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc”) și punerea familiei sau a confortului înaintea lui Dumnezeu („femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni”).
Stăpânul, mâniat, supărat, așa cum este și firesc, a poruncit slujitorului să cheme săracii, ologii, orbii și șchiopii, iar apoi pe cei de pe drumuri și de la garduri, ca să se umple casa. Cei care au fost invitați inițial și care au refuzat nu vor mai gusta din cină.
Toate acestea nu sunt motive rele în sine, pot fi chiar daruri, însă ele devin scuze când iau locul chemării lui Dumnezeu!
Cina simbolizează Împărăția lui Dumnezeu care este o realitate tainică. Nu poate fi văzută cu ochii trupești. „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, ne spune Mântuitorul (cf. Luca 17, 21). Împărăția nu este câștigată prin statut, funcție, ci doar prin disponibilitate și voință.
Cei poftiți la început reprezintă pe cei care se cred îndreptățiți – în contextul vremii de atunci, conducătorii religioși –, dar care refuză chemarea lui Dumnezeu din pricina preocupărilor lumești. Ei nu refuză pentru că sunt răi, ci pentru că sunt mult prea ocupați de bani, confort sporit, prea multă carieră în detrimentul credinței. Trebuie să înțelegem că Hristos nu caută oamenii perfecți, ci pe cei disponibili.
Cei chemați mai târziu sunt oamenii simpli, marginalizați, dar și neamurile, adică toți cei care primesc cu inimă deschisă chemarea lui Dumnezeu. Aceștia pot fi oamenii care caută adevărul, care au trecut prin suferință și care știu că nu se pot baza pe ei înșiși, și cei care nu se cred tocmai perfecți. Din punct de vedere duhovnicesc, adesea, cei care au cel mai puțin sunt cei care primesc cel mai mult!
Scuzele arată că lucrurile bune în sine (munca, familia) pot deveni piedici atunci când sunt puse înaintea lui Dumnezeu. Doar că în anumite contexte trebuie să ne punem și anumite întrebări: ce „ogor”, „boi” sau „nuntă” mă țin departe? Ce lucru a ajuns mai important decât chemarea lui Dumnezeu din fiecare duminică și sărbătoare, de fiecare dată atunci când bat clopotele bisericii?
Dumnezeu ne invită pe toți la ospățul ceresc, la mântuire, iar noi trebuie să îi răspundem afirmativ. Preocupările vieții pot deveni scuze care ne îndepărtează de această chemare a Lui. El nu forțează pe nimeni, dar cine refuză continuu se exclude singur. Atunci când cei invitați refuză, masa nu rămâne niciodată goală. Harul nu se pierde, ci se oferă celor care știu că au nevoie de el.
Chemarea lui Hristos nu vine zgomotos, cu tunete și fulgere, ci cu multă blândețe și delicatețe, în clipele obișnuite ale vieții noastre. De multe ori nu refuzăm pe față, ci amânăm. Nu spunem „nu”, ci „mai târziu”. Iar „mai târziu” se transformă, fără să ne dăm seama, în „niciodată”. Și aici se poate termina totul!
Sursa: doxologia.ro
