Anul Nou a fost întotdeauna un moment important pentru oameni, dar sensul pe care ei l-au dat trecerii de la un an la altul s-a schimbat. În prezent, orăşenii nu fac decât să se bucure de sărbătoare prin distracţii şi mese întinse. În vremurile de demult, când viaţa oamenilor depindea de recoltele obţinute, de Anul Nou încercau să influenţeze sau măcar să afle cum va fi vremea în anul următor, ca să ştie când să are şi să semene. De aceea, în această zi, urările de bine şi recolte bogate erau la mare preţ. Bărbaţii şi flăcăii mergeau cu plugul. Făceau calendar de ceapă. Fetele de măritat, în unele părţi, făceau vergelul, ca să afle dacă se vor căsători sau nu. Iar copiii se bucurau din toată inima de sărbătoare, mergând cu Pluguşorul şi, a doua zi, cu Sorcova, ca să aibă cu toţii parte de bucurie, sănătate şi belşug, scrie Ziarul Lumina.
De Anul Nou, în satul vechi se mergea cu pluguşorul. Unii merg şi la oraş, mai ales copiii, dar este limpede că obiceiul şi-a pierdut înţelesul vechi: nu li se mai urează oamenilor să aibă parte de recolte îmbelşugate, ci pur şi simplu să le meargă bine. În dimineaţa sau seara Ajunului, copiii erau primii care plecau prin sat. Copiii umblau cu un plug ca de jucărie, făcut din scândurele de brad, pe care îl plimbau prin curte. Umblau mai mulţi, înarmaţi cu harapnice şi cu clopote, căci zgomotul face parte din sărbătoare. Nu lipsea buhaiul, un instrument care scotea un zgomot înfricoşător, ca un muget, de la care i se trage şi numele.
Prin multe părţi, după copii mergeau flăcăii, cu un plug adevărat, şi trăgeau o brazdă prin curtea gospodarului, să-i meargă bine semănăturile. Uneori, plugul era tras de cei mai frumoşi boi din sat. Mai târziu, plugul a fost înlocuit cu un brăduţ împodobit, pus pe roţile plugului. Tot acum se mergea şi cu semănatul. Aruncau în brazda proaspătă seminţe de grâu, porumb, secară şi ovăz. Sau aruncau grâul peste casă, să crească cât casa. Aşa sperau să obţină o recoltă bogată în anul următor.
Capra, Turca, Brezaia, Căiuţii
În multe părţi ale ţării se practică jocurile cu măşti de Anul Nou, dar parcă nicăieri nu sunt mai frumoase ca în Moldova, în judeţul Bacău. Acolo, în fiecare an, flăcăii, bărbaţii şi, uneori, copiii se maschează şi joacă în cete mari. Se umblă cu ursul, cu capra, cu cerbul. În ceată se adună mai multe măşti, care dansează şi cântă. Zgomotul făcut de dobe, fluiere şi scripci, clopote, tălăngi şi alte instrumente este asurzitor. Măştile cântă şi joacă, trecând din gospodărie în gospodărie.
Calendare, calendare…
Cum puteau să afle ţăranii când va ploua în anul următor, dacă încă nu se inventase prognoza meteo? Îşi făceau calendar de ceapă. Alegeau douăsprezece coji de ceapă, câte una pentru fiecare lună, şi în ele presărau puţină sare. În dimineaţa Anului Nou le analizau: cojile în care s-a strâns zeamă arată că în acea lună va ploua.
Alţii meneau pentru fiecare tip de recoltă (grâu, porumb, fructe) câte un cărbune, apoi le dădeau foc. Care ardea complet arăta o recoltă bună, iar cel care se stinsese fără să ardă arăta că recolta va fi foarte săracă.
Noroc sau ghinion?
Nu numai viitorul bucatelor voiau bătrânii noştri să-l afle, ci şi al membrilor familiei. De exemplu, unii puneau lingurile fiecăruia la perete, în picioare. Dacă cădea vreuna, însemna că omul respectiv va muri. Mai mult la oraş decât prin sate, unii făceau o plăcintă în care ascund un bănuţ. Cine va găsi bănuţul va fi cel mai norocos din familie în anul care vine.
Şi fetele voiau să-şi ştie norocul. La sat, norocul fetelor era să se mărite şi să se aşeze la casa lor. Pentru aceasta, unele topeau plumb şi îl lăsau să se topească în apă. Bucăţica de plumb răcită era ţinută între lumină şi perete şi umbra era interpretată: seamănă sau nu cu vreun chip cunoscut?
Prin multe zone se făcea vergelul, prilej şi de veselie şi petreceri. Fetele şi băieţii se adunau la o gazdă. Pe o masă se puneau câteva oale sau farfurii, sub care ascundeau anumite obiecte: un ban, care înseamnă bogăţie; o oglindă, pentru frumuseţe; cărbunele, ca să sugereze un chip negru; pieptenul, pentru un bărbat urât sau rău; pâine pentru bunătate etc. Apoi oalele se amestecau şi fiecare fată alegea una şi astfel afla cum va fi viitorul ei soţ.
„Sorcova, vesela…“
Sorcova este tot a copiilor. Dar pentru sorcovă copiii trebuiau să aştepte dimineaţa de Anul Nou. Plecau devreme, să-i găsească pe gospodari în pat. Odinioară, îşi făceau sorcove din ramuri de măr sau de prun puse la înflorit de Sfântul Andrei. Bobocii se deschideau până de Anul Nou. Apoi, au înlocuit florile de măr cu flori de hârtie creponată, eventual şi cu clopoţei. Acum, pe sorcovă unii leagă flori artificiale. Nici nu şi-o mai fac singuri, ci o cumpără de la magazin. Totuşi, mai importantă decât sorcova este urarea pe care o fac copiii. Oamenii mari nădăjduiesc că Dumnezeu o va auzi şi o va asculta, pentru că cei care o fac au inimă curată.
Ştiaţi că…?
– Anul Nou chinezesc cade pe a doua (sau, mai rar) a treia lună nouă după solstiţiul de iarnă, adică între 21 ianuarie şi 21 februarie? Aceasta pentru că ei au un altfel de calendar, agricol, foarte bine adaptat la clima nordului Chinei. Acest calendar a fost adoptat în 1645 şi ţine cont atât de mişcarea soarelui pe orbită, cât şi de mişcările lunii. Astfel, la chinezi, în prima zi a lunii trebuie să fie mereu lună nouă.
– Pentru romani, luna martie era prima lună a anului? De aceea, numele lunii a noua, la noi, este „septembrie“, nume derivat de la „şapte“, nu de la „nouă“; „octombrie“, luna a zecea, are nume provenit de la „opt“, iar decembrie înseamnă, de fapt, „luna a zecea“!
Ce măşti se fac de Anul Nou?
Capra, Ursul, Ţiganul, Baba, Moşneagul, Urâtul, Ciobanul, Împăratul, Mirele, Mireasa, Doctorul, Muzicantul, Arnăutul, Turcul, Ofiţerul, Vânătorul etc.
Din ce sunt făcute măştile?
Tărtăcuţe, dovleci, piele, blană de oaie, capră, urs sau iepure, coarne de ţap, ştiuleţi de porumb, mărgele, pietricele, boabe de fasole, sârmă, pălării vechi, urechi de porc, nasturi, ţesături de tot felul, pene. Mascatul poartă un costum special, de obicei un costum popular; uneori, de mască este cusută o pătură care îl acoperă. Ursul este îmbrăcat din cap până în picioare într-o blană de urs, un cojoc întors sau un sac pe care s-a cusut stuf. Costumele sunt împodobite cu panglici colorate de hârtie.
(text ales din Nicolae Densuşianu, „Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti“)
Sursa: Ziarul Lumina
