Sfântul Mucenic Polieuct a trăit în secolul al III lea pe vremea împăraților Decius (250-253) și Valerian (253-260) și era ostaș de seama în armata romană la Meletina, din țara Armeniei. Nerah, prietenul cel mai bun al lui Polieuct, era creștin și Nearh se întrista foarte tare știind pe prietenul său ca fiind departe de Hristos. Auzind de persecuția împotriva creștinilor, îi spune lui Polieut: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, care pretutindeni se citește, ne va aduce despărțirea unuia de altul; pentru că eu mă țin de credința creștinească, iar tu de păgânătatea elinească; și când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine și mă vei lăsa”, scrie doxologia.ro.
Auzind această Polieuct, cel cu bună înțelegere, îndată a cunoscut ce voiește Nearh și, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeiești; apoi și-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, și a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărțire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujești, apropiindu-se de mine și, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haina nouă, al cărei preț și frumusețe nu este cu putință a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi și cal înaripat mi-a dat”. Nearh, tâlcuind vedenia, i-a spus: „Se cade ție să lași păgânătatea elinească și să te îmbraci întru Hristos, prin credință cea dreapta; iar calul cel înaripat, să știi că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”.
Atât de mult s-a apropiat Sfântul Mucenic Polieuct de Hristos încât a purces la distrugerea idolilor. Cu inima plină de râvnă și iubire pentru Domnul, Polieuct intră în oraș, rupse hotărârea împăratului în care era scrisă chinuirea creștinilor și sfărâmă multe statui ale idolilor. Pentru aceasta a fost supus la chinuri și osândit la moarte. Pe când era dus la locul osândei, aflându-l cu privirea pe Nearh în mulțime, strigă către dânsul cu bucurie: „Mântuiește-te, iubitul meu prieten, și să-ți aduci minte de așezământul dragostei cel întărit de noi!”.
Felix, care era socrul lui Polieuct și care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creștini, a văzut cu ochii lui ce a făcut ginerele său și s-a îndurerat văzându-și pierdute nădejdea și sprijinul familiei sale. De aceea, Felix a încercat să zdruncine statornicia lui Polieuct, întâi cu vorbe frumoase, apoi cu amenințări și la urmă cu lovituri peste față, date de călăii pe care îi avea. Dar toate acestea fără nici un rezultat. Și atunci Felix a trimis pe fiica sa, Paulina, soția lui Polieuct, cu nădejdea că lacrimile ei vor avea mai mare putere asupra bărbatului său, decât meșteșugirile și asprimea tatălui. Dar nimic n-a dobândit nici prin fiica să; ci, dimpotrivă, tăria lui Polieuct a adus la credință creștină pe mulți păgâni.
Și atunci Felix, nemaiavând ce face, a dat porunca să i se taie capul. Și Sfântul Mucenic Polieuct, fără alt botez decât cel al sângelui sau, s-a dus să ia în stăpânire mărirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o tuturor acelora care se vor lepăda pe sine, pentru numele Lui. Primindu-și sfârșitul prin sabie la 9 ianuarie 255, trupul său a fost luat în taină de creștini și îngropat cu cinste în pământul tării sale. În secolul al-V-lea prințesa Anicia Juliana a construit o biserică la Constantinopol (azi Istanbul, Turcia) închinată Sfântului Mucenic Polieuct, care a fost cea mai mare biserică din capitala imperiului înainte de construcția Sfintei Sophia. În această biserică se afla capul Sfântului Mucenici Polieuct.
Surse video: TRINITAS TV, Justinian Filokalis
