La 6 februarie 1908, se naște la Blejoi (judetul Prahova) Gheorghe Bogza, viitorul scriitor Geo Bogza, fiul lui Alexandru Bogza, funcționar în marina comercială, apoi antreprenor și al Elenei Rhea Silvia . Avea 5 frați, precizează Agenția de presă Rador.
Învață la Ploieşti (1915 – 1919), apoi la Şcoala de Marină de la Galaţi şi Constanţa (1921 – 1925). După moartea tatălui (1921), familia este întreţinută de fratele acestuia, Ovidiu, cu care se mută împreună, în 1926, stabilindu-se la Buştenari –Prahova. Acolo avea să deschidă o făbricuţă de sifoane, pe capetele cărora erau împrimate numele patronilor: G.O. Bogza. Tot atunci o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Elisabeta.
Doi ani mai târziu, în 1928, debutează în revista “Câmpina” cu poezia Mea culpa. Peste un an, în 1929, debutează şi editorial, la Paris, cu volumul de versuri “Jurnal de sex”, tipărit în doar 118 exemplare, cu o poezie avangardistă, care “avea să şocheze lumea literară conservatoare prin lirica îndrăzneaţă, scuturată de tabuuri”, după cum avea să consemneze critica vremii.
În 1933 publică “Poemul invectivă”, ce avea să-i atragă acuzaţia de “pornografie” şi “atentat la bunele moravuri”, fiind dur criticat chiar din Aula Academiei de Nicolae Iorga, Octavian Goga, Al. Brătescu – Voineşti. Urmează un proces care a durat peste 3 ani, fiind condamnat și dus la închisoarea Văcăreşti. A fost eliberat însă după 6 zile, printr-un decret salvator semnat de regale Carol al II-lea. Simpatizant de stânga încă dinaintea războiului (în 1937 este reporter pe frontul spaniol), în timpul regimului comunist devine cunoscut ca scriitor și autor de reportaje care definesc un nou standard în jurnalismul de actualitate.
A trimis din Franța și Spania, pentru “Lumea românescă” o serie de reportaje, intitulată “Tragedia poporului basc”. Reîntors, publică volumul de poezii “Ioana Maria” în urma căruia, tot la plângerea Academiei Române, este trimis pentru a doua oară la Văcăreşti.
După eliberare, se concentrează pe jurnalism şi publică în 1939 volumul de reportaje “Ţări de piatră, de foc şi de pământ”, apreciat de critica literară şi de George Călinescu. După o temerară excursie pe bicicletă de-a lungul Oltului, între anii 1941 și 1944, când a fost declarat “compromis” de către guvernul antonescian, publică fragmnte din “Cartea Oltului”, denumită de critici: “un monument al demnităţii umane”. Odată cu schimbarea regimului politic al ţării, pentru a putea publica, se alătură acestuia şi în perioada anilor 45-54 publică volumele: “Cântece de revoltă, de dragoste şi moarte”, “Cartea Oltului”, “Ţara de piatră”, “Oameni şi cărbuni în Valea Jiului”, “Porţile măreţiei”, “Anii împotrivirii”, Meridiane sovietice”, “Tablou geografic”.
În 1952 devene deputat în Marea Adunare Națională, apoi în 1955 membru al Academiei Române. Publică volume de poezie ca „Jurnal de sex”, „Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte” sau „Orion”.
Ocupă funcții de conducere inclusiv la nivelul cinematografiei de stat: începând din 1946 este membru în Comitetul de Direcție al Oficiului Național al Cinematografiei, iar în 1950 este numit consilier artistic al Studioului Cinematografic București. În toată acestă perioadă semnează scenarii și comentarii pentru filmele documentare produse de ONC, Romfilm și ulterior de Studioul „Alexandru Sahia”.
Publică numeroase reportaje pe care le adună în 1957, în volumul “Pagini contemporane” și câștigă în 1964 Premiul Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor. Considerat o “voce” a timpului, în 1966, prestigioasa revistă “ Contemporanul” îi propune o colaborare săptămânală. Publică în 1974, la Editura Minerva volumul de 530 de pagini, “Paznic de far”, reprezentând un compendiu exhaustiv al textelor (proze scurte, reportaje lirice şi poezii) publicate săptămânal, timp de șapte ani, în ”Contemporanul. Cu apariția în 1978 a volumului liric “Orion” – antologia jubiliară a poeziei sale – câștigă de la Uniunea Scriitorilor, Marele Premiu.
Până în 1987 publică volum după volum: “Ca să fii om întreg” şi “Jurnal de copilărie şi adolescenţă”. Cu toate că s-a bucurat mereu de “atenţia” regimului, în 1989, Geo Bogza, devine semnatarul “Scrisorii celor Şapte”, cum s-a numit cea adresată lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, de către 7 “voci” emblematice ale literaturii şi culturii româneşti. Scrisoarea era pentru susținerea lui Mircea Dinescu.
După decembrie 1989, Geo Bogza, la cei peste 80 de ani, se retrage treptat din viaţa publică. Moare la 14 sept. 1993, răpus de boală, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Sursa: Agenția de presă Rador
Sursa video: TVR
