Elena Farago s-a născut într-o familie de greci din Bârlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: Ernest, Nicolae, Gheorghe, Antoaneta, Celestina şi Virginia, precizează site-ul historia.ro.
Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală. Pe rând, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă.
La vârsta de numai 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Se prăpădeşte şi mama fraţilor Paximade, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Devine sprijin de bază pentru tată şi mamă pentru fraţii mai mici. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. Cinci ani mai târziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură. Tatăl Elenei Paximade se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de agonie se stinge în braţele fiicei. Toţi fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Brăila, la unchiul pe linie maternă.
Orfană de ambii părinţi la numai 17 ani, Elena se îmbolnăveşte grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul Colţea din Bucureşti. Ernest, fratele mai mare, stabilit în Bucureşti, o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei. Odată însănătoşită, e nevoită să muncească pentru a se întreţine. Aşa ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. Caragiale. Afându-i povestea de viaţă, acest ar fi exclamat: “O viaţă de roman, subiect de dramă”.
Timp de doi an este guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale (1897-1898). Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ai ai tinereţii sale, cum singură a recunoscut în 1927, într-un interviu pentru ziarul “Rampa”. În acei doi ani cunoaşte o pleiadă de scriitori şi ziarişti, toţi având un rol pentru deciziile ulteriore (Al. Vlahuţă, G. Ranetti).
Având înclinaţii socialiste, Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Fracisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv acolo, precizează site-ul historia.ro.
După ce se căsătoreşte, Elena Farago debutează în viaţa literară în 1898 cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul “Fatma”. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru frumoasele poezii pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten şi sfătuitor, a convins-o să renunţe la pseudonim şi să-şi semneze creaţiile cu numele real.
Adevăratul debut îl înregistrează în 1902 în ziarul “România muncitoare” cu poezia “Gândul Trudiţilor”. Alături de soţul ei locuieşte pentru puţin timp în oraşele Constanţa şi Brăila. Este perioada în care îşi învinge timiditatea şi renunţă la pseudonimul literar.
…Şi iar mi-i sufletul la tine Atât de-ntreg, Atât de tot, Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare Că cere, Mângâie, Şi doare, De parcă tu ai plâns-o-n mine, De parcă ţi-am venit de tot…, Şi iar mi-i sufletul la tine, de Elena Farago
Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. Doi ani mai târziu devine o colaboratoare intensă a revistei “Semănătorul”, condusă la acea vreme de N. Iorga.
În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii: “Bobocica”, “Să nu plângem”, “Să fim buni”, “A ciocnit un ou de lemn”, “Într-o noapte de Crăciun” , precizează site-ul historia.ro..
Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. Iorga pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucureşti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga.
În 1908 obţine marele premiu al Academiei Române pentru volumul “Şoapte în Umbră”. Este eprioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuţa. Pentru ea şi pentru Mihnea, fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “Copiilor” şi “Pentru copii”.
A primit şi Premiul Internaţional „Femina” (1924), iar în 1938 Premiul Naţional pentru Literatură, o recunoaştere binemeritată a operei sale, dar şi Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924). Regele Carol al II-lea îi acordă poetei, pentru merite literare, medalia „Bene Merenti” – clasa I şi „Ordinul Meritului Cultural” – Cavaler clasa a II-a.
În 1921 este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Pe lângă fundaţie înfiinţează o “Universitate liberă”, un loc unde intelectualii vremii aveau prilejul să se întâmlnească şi să ţină prelegeri. Pentru a fi mai aproape de colaboratori, Elena Farago îşi mută locuinţa chiar în curtea fundaţiei.
“Oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“, consemna Geo Bogza. Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferiţă, precizează site-ul historia.ro.
„Probabil că Elena Farago nu se numără printre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române, însă este, cu siguranţă, unul dintre autorii preferati ai tuturor generaţiilor de copii şi părinţi. Cred că este imposibil să existe vreun român (mic sau mare) care să nu fi citit sensibilele sale creaţii <Gândăcelu>”, <Tanu>, <Doi fraţi cuminţi>… Lăsând la o parte jocurile şi jucăriile costisitoare, cred că poezia este jocul cel mai frumos şi mai la îndemâna oricărui părinte, iar Elena Farago este prima poartă care li se deschide copiilor către literatură, este primul puzzle (de cuvinte!) prin care se construieşte sensibilitatea şi afectivitatea copilului”, apreciază prof. Teodora Spînu, secretar literar al Teatrului „V. I. Popa” Bârlad.
Sursa video: TVR Craiova
