În literatura română, numele de Perpessicius este asociat, cel mai adesea, cu opera eminesciană. Dumitru S. Panaitescu, alias Perpessicius, a fost un renumit cercetător și editor al operei lui Mihai Eminescu.
El a avut o activitate diversă și prolifică, remarcându-se ca istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet. Perpessicius a fost membru titular al Academiei Române. Originea pseudonimului ales are o foarte interesantă tangentă militară, pe care o vom descoperi în rândurile de mai jos, scrie Agenția Media a Armatei.
Născut la 21 octombrie 1891, la Brăila, a urmat cursurile școlii primare, apoi cele liceale, timp în care a fost secretarul general al societății culturale Avântul, dedicată elevilor de la Liceul Nicolae Bălcescu din Brăila. Relația sa cu Titu Dinu, eminent student al lui Ovid Densușianu la Facultatea de Litere din București, avea să îi aducă noi perspective.
Entuziasmat de poezia nouă, simbolistă, îl plină efervescență la acea vreme, Perpessicius a susținut o inegalabilă disertație la examenul de bacalaureat, cu tema Opera lui Ion Minulescu. Romanțe pentru mai târziu îi provocase o vie emoție tânărului candidat, așa că susținerea fluentă și bazată pe experiența proprie a lăsat comisia de examinare fără cuvinte.
Faptul că a devenit ulterior student la Facultatea de Litere din București, secția filologie modernă, este, așadar, o chestiune absolut firească, în acest context.
Debutul său publicistic s-a consemnat în revista brăileană Flori de câmp, numărul 5 din 20 iulie 1911, cu schița Omida – Din lumea celor care se târăsc, în fapt o replică la Lumea celor care nu cuvântă a lui Emil Gârleanu.
Activitatea sa literară și academică îl face remarcat în cercurile elitiste ale Capitalei, așa că în anul al treilea de studii obține o bursă și devine meditator particular pentru nepoții lui Ion Ghica.
Perpessicius a obținut licența în litere în 1915, primul său loc de muncă fiind un post de funcționar la Biblioteca Academiei, unde trebuia să întocmească, sub conducerea bibliografului Alexandru Sadi-Ionescu, catalogul vizitatorilor.
După încheierea studiilor universitare, Perpessicius a fost admis la Școala de Ofițeri în rezervă din Dealul Spirii, obținând gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 38 Infanterie Brăila.
La intrarea României în Primul Război Mondial, Perpessicius este trimis, cu Regimentul 38 Infanterie Brăila, pe frontul din Dobrogea, unde își îndeplinește obligațiile militare participând efectiv la lupte. La 13 octombrie 1916 a fost grav rănit la mâna dreaptă, cea cu care scria, în asaltul de la Dealul Muratan.
Este evacuat de pe linia frontului și apoi mutat în mai multe spitale de campanie. În cele din urmă ajunge la Botoșani, acolo unde un medic francez, Dufreche, îi salvează mâna rănită de la amputare, prin rezecția cotului.
După lăsarea la vatră, nemaiavând capacitate de luptă, începe o extraordinară bătălie cu sine însuși, învățând să țină stiloul și să caligrafieze cu mâna stângă. Tot atunci își alege și pseudonimul cu care este cunoscut și care, în limba latină, înseamnă cel care îndură suferința.
După încetarea ostilităților militare își reia în plin activitățile de creație literar-artistică. În 1919, încă sub imperiul experiențelor de front, susține examenul de capacitate ca profesor de limba română, cu o disertație despre Peneș Curcanul, de Vasile Alecsandri.
Este numit, la cererea sa, profesor la nou-înființatul Liceu Moise Nicoară din Arad. Motivația plecării la frontiera transilvană era aceea de a contribui la răspândirea culturii și conștiinței naționale în acea parte de țară. La 5 octombrie 1919 a susținut un emoționant discurs la inaugurarea unității de învățământ.
Începând cu 1 ianuarie 1920 a fost transferat la Liceul Militar din Tg. Mureș, iar ulterior va ajunge să predea limba română și limba franceză în Brăila natală. După 1922 devine profesor la diferite gimnazii și licee bucureștene, având și mai multe colaborări la reviste și tipărituri.
Colaborează cu Camil Petrescu și Liviu Rebreanu, printre alții, iar odată cu înființarea postului public de radio, în 1928, devine colaborator al acestei prestigioase instituții. În 1939, cu prilejul semicentenarului morții lui Mihai Eminescu, vede lumina tiparului primul volum al monumentalei ediții critice de Opere, îngrijită de Perpessicius.
În 1948 este ales membru corespondent al Academiei Române, după care, în 1957, este numit director general al Bibliotecii Academiei, instituția la care avusese primul său loc de muncă. Tot atunci pune bazele Muzeului Literaturii Române, în calitate de director.
Prodigioasa activitate de creație și critică a lui Perpessicius continuă până în preajma morții, survenită la București, la 29 martie 1971. De exemplu, din 1970 a lansat revista Manuscriptum, ca director-fondator, apărută sub auspiciile Muzeului Literaturii Române. Membru titular al Academiei Române din 1955, Perpessicius a avut și o lirică evocatoare a experienței de război, fructificată prin apariția cărții Scut și targă.
Remarcabil prin comentarii critice de finețe, erudiție, analiză pragmatică, eleganță și culoare stilistică, Perpessicius și-a consacrat viața publicării și cercetării operei lui Mihai Eminescu.
Așadar, unul dintre cei mai cunoscuți critici literari români din toate timpurile, Perpessicius, își trage seva, într-o anumită măsură, din ceea ce a pățit în război, în uniforma militară.
Mai mult, la un moment dat, într-o poveste pentru copii, inspirată din pățaniile lui Perpessicius, se spunea despre un dascăl care venise de pe front fără mâna dreaptă, și care își exersa scrisul cu stânga, pe tabla pe care apoi le preda elevilor săi.
În povestea respectivă, dascălul cu dizabilități era foarte sever cu el însuși și făcea eforturi uriașe să își corecteze scrisul cu mâna validă…
Termenul perpessicius apare și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române simbolizând, la modul figurat, unitatea de măsură în privința capacității de a edita texte cu dificultăți, foarte probabilă proveniența fiind de la Dumitru S. Panaitescu.
Sursa: Agenția Media a Armatei
Sursa video: arhiva TVR
