De-a lungul timpului înțelegem că amintirile depind de noi, de acțiunile noastre, de gânduri, cuvinte și răspunsuri. De gesturi și oameni. Dar cum încap atâtea amintiri în noi? Cum de nu fug din suflet și din gânduri, cum de iau naștere? Cum ar arăta o viață fără amintiri? Noi ne suntem propriile amintiri, scrie doxologia.ro.
Amintirile respiră prin eul de ieri, prin eul din copilărie, prin eul de azi care mâine va deveni un eu deja trecut. Și alături de propriul eu se află ei-oamenii- care de fapt ne îmbracă amintirile și ni le grupează în amintiri calde și amintiri reci. Totuși…cum de nu ne „uităm” propriile amintiri? Păstrăm în minte și în suflet locul de „acasă”, plin de iubire, păstrăm chipul familiei de-a lungul vieții și nu știm cum am exista dacă nu am avea în suflet amintirile copilăriei.
Păstrăm amintirile în poze, foldere, în melodii parcă special compuse pentru noi, în scrisori scrise și jurnale naive create cândva. Păstrăm amintirile în locuri și zile, în timp și în prezent. Păstrăm amintirile în întâmplări, cuvinte rostite și zâmbete. Păstrăm amintirile în noi și în oameni.
Ne scriem amintirile pe măsură ce trăim. Iar dacă reușim să le scriem, trebuie să avem grijă să le și păstrăm.
