Sfântul, slăvitul arhidiacon și mucenic Laurențiu sau Lavrentie (latină: Laurentius, „cel încununat cu lauri”) a fost unul din cei șapte diaconi a Bisericii Romei și împreună-pătimitor cu sfântul ierarh mucenic papa Sixt al II-lea al Romei, suferind mucenicia în timpul persecuțiilor ordonate de împăratul Valerian în anul 258, scrie doxologia.ro.
Sfântul Laurențiu era de loc din nordul Spaniei și a fost instruit de către Sfântul Sixt în timp ce era arhidiacon la Roma. Când Sixt a devenit Papă în anul 257, Laurențiu a fost hirotonit diacon și a fost însărcinat cu administrarea milosteniilor pentru săraci. La începutul lunii august din anul 258, împăratul Valerian a emis un edict prin care îi condamna la moarte imediată fără proces pe toți episcopii, preoții și diaconii („episcope et presbyteriet diacones incontinenti animadvertantur”).
Această poruncă a fost dusă imediat la îndeplinire în întreaga Romă. În data de 6 august, Papa Sixt a fost arestat în catacombe și urma să fie executat alături de ceilalți doi diaconi ai săi, Felicissimus și Agapitus. În timp ce Sixt era dus pe Via Appia, spre a i se tăia capul, Arhidiaconul Laurențiu i-a ieşit în cale şi i-a strigat: „Unde te duci, Sfinte Părinte, fără fiul tău? Unde, mergi, o, episcope, fără arhidiaconul tău? Înainte nu te-ai apropiat niciodată de Sfântul Altar fără slujitorii tăi și acum te duci fără mine?”.
Sfântul Sixt i-a proorocit că îi va urma în curând. Autoritățile imperiale s-au întors curând la Sfântul Laurențiu și i-au cerut să-i dăruiască împăratului comorile bisericii. În cursul următoarelor trei zile după moartea Papei și a arhidiaconilor săi, Sfântul Laurențiu s-a grăbit să împartă cât mai mulți posibil din banii bisericești săracilor. În a treia zi, în fața unui mic tribunal, el s-a prezentat prefectului, iar când i s-a ordonat să predea tezaurul, el i-a condus într-o cameră.
Acolo, le-a arătat săracii, ologii și schilodiții, spunând: „Iată odoarele Bisericii! Biserica este bogată cu adevărat, mult mai bogată decât împăratul vostru”. Cuprinşi de furie, i s-a cerut acestuia să se închine idolilor. A refuzat şi astfel a fost închis în temniţă. Aici l-a vindecat de orbire pe Lucillus şi apoi l-a botezat. Temnicerul Hippolytus, fiind martor la minune a cerut şi a primit şi el botezul. S-a numărat şi el în rând cu mucenicii, fiind omorât pentru credinţa în Hristos.
După mai multe chinuri, Sfântul Laurențiu a fost întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi. Apoi le-a răspuns: „Eu mă dau ca jertfă plăcut mirositoare singurului Dumnezeu adevărat, pentru că jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inimă înfrântă şi smerită” (Psalmi 50, 18).
Pe când soldaţii întăreau focul, el i-a vestit împăratului: „Învaţă că acest jăratec mă răcoreşte pe mine, dar pe tine te va chinui veşnic. Acum că sunt ars pe o parte, întoarce-mă pe partea cealaltă!”. După ce a fost întors şi pe cealaltă parte, a rostit o ultimă rugăciune: „Mulţumesc Ţie, Iisuse Hristoase, pentru că m-ai învrednicit să intru pe porţile Împărăţiei Tale”, iar apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Primind pătimirea focului, Sfântul arhidiacon Laurențiu a stins focul cel necurat al idolatriei. În iconografie, el este reprezentat cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos.
Surse video: TRINITAS TV, Justinian Filokalis
