An de an, în ziua de 26 august, Biserica ne amintește de o poveste de dragoste „atipică” timpurilor în care trăim: o soţie care îşi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Cine au fost aceștia și cum au ajuns să fie considerați modele de căsnicie creștină autentică?, scrie doxologia.ro.
Sfinții Adrian și Natalia, soț și soție, au trăit în Nicomidia, în vremea Împăratului Maximian. Într-o zi, în vremea ultimei sale persecuții împotriva creștinilor, douăzeci și trei de creștini au fost aduși înaintea Împăratului și chinuiți groaznic, aproape de moarte.
Conform Sinaxarului, Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti care asistau la suferinţele acelor oameni şi auzea cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos. Astfel, i-a întrebat Adrian: „Pentru ce, fraților, răbdați aceste nesuferite și grele chinuri?”. Iar ei i-au răspuns: „Pentru ca să dobândim bunătățile cele ce sunt gătite de la Dumnezeu celor ce pătimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate să le audă, nici cuvântul să le povestească”. Auzind acestea fericitul Adrian, a zis soldaților să-i scrie și numele lui cu creștinii, că bucuros moare și el cu dânsii. Deci, scriindu-l aceia și pe dânsul, îl băgară în fiare și la închisoare.
Aflând tragica veste şi gândind cum că poate a fost prins pentru altceva, Natalia a început să plângă. Dar fiind înştiinţată că pentru Hristos l-au pus în legături şi în temniţă, îndată îmbrăcându-se în haine luminoase, a alergat la temniţă. Şi intrând înăuntru, îl învaţă și îl încurajează pe soțul ei să stea neclintit la chinuri, şi îi îndeamnă pe cei ce erau împreună legaţi cu dânsul să se roage pentru el.
A venit şi ziua în care Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Astfel, l-au pus cu fața în jos și au început să îl bată cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fata în sus, a fost bătut și peste abdomen, încât i se vedeau intestinele. Natalia i-a fost alături, atunci, încurajându-l:
„Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru Împăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?.
Într-un final, împăratul hotărăște să îi omoare pe toţi cu o nicovală şi un baros de fier. Astfel, cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i le-au tăiat. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“
Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a luat acasă, în taină, braţul său, l-a uns cu mir, l-a învelit într-o pânză şi l-a aşezat la capătul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei au fost luate și duse în Bizanţ, iar Sfânta Natalia, mergând pe urmele lor, și-a dat și ea sufletul Domnului și a fost îngropată alături de ei.
Orice exercițiu de imaginație este dificil în cazul celor doi. Erau căsătoriți abia de un an și o lună. Se iubeau, dar L-au iubit pe Hristos mai presus de orice. Sfinții Mucenici Adrian și Natalia au ascultat și împlinit întocmai cele spuse de Mântuitorul: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”. (Matei 10, 37-38). Pe cat de simplu sunt de înțeles aceste cuvinte, pe atât de greu sunt de acceptat și de făcut, mai ales în contextul zilelor noastre.
Avem, însă, un felinar – povestea acestoi doi sfinți, ocrotitori ai familiei și exemple vii ale iubirii care depășește toate greutăţile, biruind însăşi moartea. O poveste pe care o auzim nu doar pe 26 august, ci mult mai des, în cadrul Tainei Cununiei, atunci când se invocă ajutorul sfinților mucenici, ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor ce se cunună și imită prin răbdare spiritul lor de jertfă: „Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit…”. O poveste despre dragoste și bucurie, despre viață și jertfă, care ne îndeamnă să ținem minte un lucru: că tot ceea ce-i frumos este în Hristos.
Sursa: doxologia.ro
