„Sântionul de toamnă” – Capul Înaintemergătorului, prețul adevărului | Credința fără superstiții
Tradiția românească străveche a simțit puternic dramatismul zilei când facem pomenirea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul și l-a tradus în limbajul său, dând naștere la numeroase obiceiuri: să nu se taie cu cuțitul, să nu se mănânce din tipsie, să fie evitate fructele sau legumele rotunde, de forma unui cap uman, alimentele roșii ori vinul roșu care să amintească de sângele vărsat la decapitarea Înaintemergătorului Domnului, scrie doxologia.ro.
În calendarul Bisericii există praznice înveșmântate în lumina bucuriei, dar și sărbători de adâncă reculegere, care cheamă fiii Bisericii la pocăință și trezvie. Între acestea din urmă, ziua de 29 august poartă o solemnitate aparte: Biserica face pomenirea Tăierii cinstitului cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, cel ce a pecetluit cu sângele său mărturisirea adevărului. Deși a fost ucis și i s-a așezat capul pe o tipsie, glasul său nu a amuțit; chemarea „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei 3, 2) străbate veacurile, răsunând cu aceeași putere în conștiința creștinului de astăzi. Sfântul Ioan Botezătorul moare din pricina câtorva cuvinte: „Nu ți se cuvine” (Matei 14, 4). „Numai pentru atât?”, se vor mira unii. Nu a ridicat mulțimi împotriva lui Irod, nu a căutat răzbunare, nu a cerut nimănui să-i apere viața. A spus doar adevărul pe care conștiința regelui nu mai voia să-l audă. Tocmai aici trebuie căutat întâi tâlcul acestei zile.
Sfântul Ioan Botezătorul nu și-a negociat cuvântul. În pustie vorbise poporului despre pocăință; pe malul Iordanului Îl arătase lumii pe Hristos – „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29); în fața regelui a rostit același adevăr, fără să-l îndulcească numai pentru că interlocutorul purta coroană. Nu a folosit două măsuri, nici două feluri de a vorbi: cel care cerea oamenilor să-și îndrepte viața nu putea să tacă văzând că păcatul ajunsese până la palatul lui Irod. De aceea, se cade să înțelegem moartea sa nu doar ca pe tragicul sfârșit pământesc al unui proroc ci, după unii teologi, ca pe o predică, o ultimă predică nu de la amvon rostită, ci din temniță și pecetluită cu sânge.
Evanghelia citită la Sfânta Liturghie ne dezvăluie ceva tulburător în sufletul lui Irod, deoarece nu era cu totul indiferent față de Înaintemergătorul Domnului. Ne-o spune Sfântul Evanghelist Marcu, precizând că regele îl asculta „cu plăcere”, fiindcă îl considera „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6, 20). Iată una dintre cele mai dramatice situații în care poate ajunge cineva: să recunoască adevărul fără a avea puterea de a-l urma. Irod ascultă, dar nu se schimbă; se teme de proroc, însă se îngrijorează încă mai mult de cei aflați la masă. Deși îl știe pe Ioan drept, nu renunță la nedreptatea sa. Iar în ceasul hotărâtor preferă să ucidă un nevinovat decât să-și calce jurământul nechibzuit făcut Salomeei, fiica Irodiadei, soția lui nelegitimă, de față fiind comesenii vinovatului ospăț. Cât de aproape se găsește această slăbiciune și de omul de astăzi! Nu întotdeauna ne lipsește cunoașterea binelui, căci uneori știm foarte bine ce ar trebui să facem. Necazul începe atunci când adevărul cunoscut nu are putere asupra vieții noastre; îl ascultăm, îl aprobăm, poate chiar îl admirăm, dar amânăm să săvârșim mult râvnita schimbare.
Într-o asemenea lumină se cuvine înțeles postul zilei: nu postim la 29 august spre a reconstitui simbolic tragedia de la curtea lui Irod, nici fiindcă anumite alimente ar purta în ele ceva necurat, ci ajunăm ca să ne desolidarizăm de nesăbuitul rege și de patimile lui. Postim pentru că Evanghelia zilei ne arată ce se poate întâmpla cu noi dacă nu știm să ne înfrânăm. Moartea Sfântului Ioan s-a petrecut la un ospăț, iar spunând „ospăț”, postulezi, în egală măsură, existența celorlalte „ingrediente” însoțitoare: mâncare, băutură amețitoare, dans, vorbă multă și irosită, minți și trupuri înfierbântate. Nimic dintre acestea, luat separat, nu explică tragedia. Dar cine își pierde trezvia riscă să ajungă, pas cu pas, acolo unde nu și-ar fi închipuit. De aceea, Biserica răspunde ospățului lui Irod prin post. Nu fiindcă ar condamna masa ori hrana – Mântuitorul Hristos Însuși a mâncat împreună cu oamenii –, ci spre a ne aminti că bunul creștin trebuie să rămână stăpân asupra dorințelor sale, nu robul lor.
Tradiția românească străveche a simțit puternic dramatismul zilei și l-a tradus în limbajul său, dând naștere la numeroase obiceiuri: să nu se taie cu cuțitul, să nu se mănânce din tipsie, să fie evitate fructele sau legumele rotunde, de forma unui cap uman, alimentele roșii ori vinul roșu care să amintească de sângele vărsat la decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Ele spun ceva despre puterea episodului evanghelic de a pătrunde în conștiința comunităților tradiționale, căci locuitorii satelor din spațiul românesc de odinioară au încercat să facă vizibilă, până și în gesturile mesei, amintirea martiriului Înaintemergătorului. Dar credința trebuie să meargă mai adânc decât simbolul: nu cuțitul l-a ucis, în sens duhovnicesc, pe Sfântul Ioan Botezătorul, nici tipsia, nici vinul. Înaintea sabiei călăului au lucrat alte „arme”: patima, resentimentul Irodiadei, slăbiciunea lui Irod, orgoliul unui jurământ făcut fără judecată și teama de nu ajunge în gura lumii.
Aici tradiția populară are nevoie de înțelegerea corectă a semnificației sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă omul nu taie un măr în această zi respectând un obicei moștenit de la părinți, gestul poate rămâne o amintire familială, o expresie a unei sensibilități vechi. În schimb, când cineva începe să creadă că mărul, cuțitul ori culoarea roșie îi vor aduce boală sau nenorocire, atunci frica a luat locul credinței. Dumnezeu nu conduce lumea prin asemenea amenințări ascunse în lucruri. De aceea, fiii Bisericii dreptmăritoare nu se tem de creația lui Dumnezeu, ci se îngrijorează și se îngrijesc să nu-și piardă sufletul. Tocmai de aceea ar fi bine să schimbăm întrebarea la care dorim să răspundem acum. Să nu ne întrebăm: „Ce am voie să tai și să mănânc?”, ci mai cu seamă: ce să îndepărtez din viața mea, din obiceiurile mele păcătoase? Ce legătură necuviincioasă se cade curmată? Ce ranchiună trebuie oprită? Ce minciună se impune mărturisită? Ce obișnuință tiranică se cuvine înfrântă? Ce adevăr știm, aidoma lui Irod, dar continuăm să-l ținem în temnița conștiinței pentru că ne incomodează?
Abia atunci postul rânduit de Biserică în ziua de 29 august începe să capete adevăratul său rost: postim ca să ne desolidarizăm de nesăbuința lui Irod; postim ca să arătăm că ne temem ca, prin îmbuibare, să nu comitem fapte ori gesturi care ar omorî sufletește pe cei de lângă noi. Nu evităm anumite alimente, nepunându-le pe masă, ci în această zi ne întrebăm dacă Evanghelia mai are puterea de a schimba ceva în noi. Și încă o observație: Sfântul Ioan Botezătorul pare, omenește vorbind, înfrânt. Este singur, închis, ucis, iar capul său devine obiectul unei răzbunări. Irod pare biruitor, deoarece poruncește, dispoziția lui împlinindu-se îndată. Însă Evanghelia răstoarnă o astfel de judecată, deoarece ziua de 29 august nu pomenește ospățul lui Irod, ci jertfa Sfântului Ioan Botezătorul. Nu cinstim coroana regelui, ci capul prorocului, retezat pentru adevăr. Irod a reușit să-i taie capul, dar nu și cuvântul. Îndemnul „Pocăiți-vă!” continuă să străbată veacurile. Și poate că aceasta este cea mai frumoasă biruință a Înaintemergătorului: cel care a spus despre Hristos „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30) s-a micșorat până la moarte, pentru ca adevărul Mântuitorului să rămână de neclintit.
Sursa: doxologia.ro
