A fi demn înseamnă a fi transformat, a fi conștient și a avea „discernământ”, a alege în cunoștință de cauză, deopotrivă percepția de sine, ca și percepția altora sau a lumii. Să nu spui, să nu gândești, să nu faci ORICE, iată ce mare lucru să fii demn! Să nu-ți dai voie ție însuți să gândești despre tine fără sfințenie, căci tu, oricine ai, oricât de măruntă ți-ar părea existența ta, ești sfințit tocmai prin propria ta apariție în lume, prin venirea ta în existență.
Faptul că ne raportăm mult și prea împovărător la criteriile de valoare ale minții, ale societății, ne face inconștienți de adevărata noastră valoare, ce ne parvine din existența însăși, din însuși sufletul vieții, divin, misterios și fantastic, ce pulsează în noi. Grație existenței sale, și o vrabie este o ființă prețioasă, iar noi cu atât mai mult. Demnitatea nu e același lucru cu orgoliul, nici cu mândria, dimpotrivă; mândria și orgoliul sunt stări ale minții, pozitive doar atunci când ne stimulează să creștem, când sunt o sursă de energie pentru părți din noi care se dezvoltă, progresează și ajung, în cele din urmă, să lumineze existența noastră și a celorlalți.
Altfel, orgoliul și mândria pot deveni surse de negativitate, a căror vibrație joasă hrănește inconștiența și reacția automată, ucigând chiar liberul arbitru și capacitatea de a ne alege conștient reacțiile. Demnitatea nu-i frustrare, nu-i frică, nu-i modestie, nu-i nici mândrie deșănțată, nu-i privațiune și nici bogăție, ea este o forță a omului transformat, conștient, care știe că viața e adevărata valoare, deja înscrisă în genele sale și în gena a tot ce-i viu, e respect pentru Viață.
Sursa: doxologia.ro
