Îndeosebi acum, de ziua limbii române, se cuvine să conștientizăm importanța păstrării curate a limbii neamului nostru, căci ea reprezintă unul din multele și neprețuitele daruri primite de la strămoșii noștri: cu ajutorul ei ne identificăm ca națiune, prin ea ne exprimăm gândirea, credința, ne rugăm lui Dumnezeu, ne exprimăm bucuriile, dorurile și năzuințele, așternem în scris toate trăirile, emoțiile și frământările sufletești, scrie doxologia.ro.
Sfârșitul lui august este dedicat sărbătoririi limbii române, hotărâre luată de cârmuitorii noștri abia în anul 2013, probabil observând la frații români de peste Prut cu câtă bucurie își cinstesc limba în care vorbesc, dedicându-i încă din 1990 această dată drept zi a limbii naționale. A trecut mult timp de atunci și cred că am uitat cu câtă dificultate românii basarabeni au reușit să-i determine pe ocârmuitorii lor să țină seamă de dorința arzătoare a majorității populației din Basarabia de a trece la scrisul cu grafie latină și de a se declara limba română drept limba oficială de stat. Țin minte că televiziunea de la Chișinău a transmis o manifestare uriașă, organizată la sfârșit de august 1989; la ea au participat peste 750000 de oameni, scandându-şi în cor dorința ca româna să devină limbă oficială.
Nu înțelegeam atunci de ce un popor vorbitor de veacuri al limbii române ajunsese obligat să scrie și să folosească un alt grai, străin de simțirea sa. Ulterior am aflat de luptele crâncene duse de adevărații români din Moldova înstrăinată, spre a determina autoritățile oficiale să declare limba „vechilor cazanii” ca limbă oficială de stat; lucrul s-a întâmplat pe 31 august 1989, când Sovietul Suprem din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, în urma presiunilor uriașei manifestații populare, dar și ale parlamentarilor filoromâni, a proclamat limba română drept limbă oficială în Basarabia, adoptând alfabetul latin. La doar un an, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională a limbii române. Ba chiar în capitala țării, la Chișinău, o stradă a primit numele de 31 august 1989, amintind de acea dată istorică pentru românii, care, din pricina vitregiilor istorice, se văd obligați și astăzi să trăiască sentimentul înstrăinării în propria lor glie.
La noi, se pare că nu s-a simțit o nevoie acută a celebrării unei astfel de zile, deși consider că, măcar din solidaritate cu frații români de dincolo de Prut, trebuia s-o fi adoptat odată cu ei. Însă o zicere din popor spune că: „mai bine mai târziu decât niciodată”. Așa se face că abia prin 2011 s-a inițiat un proiect de lege în acest sens, semnat de 166 de parlamentari aparținând întregului spectru politic românesc. La finele anului, Senatul României l-a aprobat, în timp ce Camerei Deputaților i-au mai trebuit încă doi ani ca să ratifice respectiva lege, lucru întâmplat în februarie 2013. Nici măcar în această problemă forul decizional al Parlamentului României nu a întrunit unanimitatea.
Legea prevede ca Ziua Limbii Române să fie marcată de către autorități şi instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de instituțiile românești din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate limbii române. Toate școlile se află în vacanță de ziua națională a limbii ce o grăim. Ce frumos ar fi dacă celebrarea ar constitui un temeinic motiv ca și în școlile, liceele, facultățile – pe lângă celelalte instituții amintite – din țară să se organizeze multiple activități spre a se evidenţia importanţa limbii vorbite de un popor în istoria acestuia.
Poate unii se vor întreba: de ce am avea nevoie de o astfel de zi? Avem trebuință de o astfel de sărbătoare a limbii românești, o adevărată comoară, după cum a numit-o preotul Alexie Mateevici, pentru a ne promova cu o sporită atenţie valorile care ne leagă: prin limbă ne păstrăm cultura, credința, tradiția şi istoria poporului. Spun că ne trebuie o deosebită grijă, deoarece, în ultimul timp, se pare că neglijăm tot mai mult „limba vechilor cazanii”. Pe zi ce trece, o schimonosim cu o sumedenie de vorbe de-mprumut. Ba s-ar părea că unii pot gândi mai bine în altă limbă decât în cea a mamei. O fi bine că ne arătăm așa deschiși în a ne împestrița limba strămoșilor? Unii vor zice că da, alții, probabil mai conservatori, vor spune un hotărât „nu”.
Dacă e să identificăm sursa principală a împrumuturilor din limba noastră, fără îndoială că majoritatea noutăților se înscriu în sfera tehnicii, cu precădere în domeniul IT, dar și în zona unor activități cotidiene. Împrumutul de cuvinte străine are, în diverse perioade, motivații diferite, de aceea specialiștii le consideră necesare; există însă și adopții inutile – ele doar urâțesc limba, fac dificilă comunicarea şi conduc la împestrițarea graiului străbun, având consecințe grave pentru viitor.
De aceea, îndeosebi acum, de ziua limbii române, se cuvine să conștientizăm importanţa păstrării curate a limbii neamului nostru, căci ea reprezintă unul din multele și neprețuitele daruri primite de la strămoșii noștri: cu ajutorul ei ne identificăm ca națiune, prin ea ne exprimăm gândirea, credința, ne rugăm lui Dumnezeu, ne exprimăm bucuriile, dorurile și năzuințele, așternem în scris toate trăirile, emoțiile și frământările sufleteşti.
De-a lungul timpului, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a arătat prin fapte concrete prețuirea faţă de nepreţuitul tezaur românesc, limba poporului dreptcredincios, utilizând-o nu doar la exprimarea dreptei credințe, ci și în viața liturgică de mai bine de 300 de ani. Astfel, Ortodoxia românească a contribuit nemijlocit la păstrarea și promovarea limbii noastre strămoșești.
De aceea se cade a mulțumi lui Dumnezeu pentru această „comoară”, trudind fiecare dintre noi ca să ne păstrăm curată limba națională; numai aşa vom înțelege spusele poetului Eminescu: „limba română este sufletul neamului nostru românesc.” Un alt mare poet de-al nostru, Nichita Stănescu, afirma: „a vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare.” Să ne bucurăm, așadar și să cinstim cum se cuvine ziua!
Editorial de arhimandrit Mihail Daniliuc
Sursa: doxologia.ro
