Nu de puține ori ne este dat să auzim una sau alta despre „ce mai inventează Biserica”. Între multe nedumeriri, o întrebare este de actualitate zilele acestea în mediul online. Ea este legată de ziua de 1 septembrie, în care Sinaxarul anunţă „Începutul indictonului şi al anului bisericesc”. Totuşi, spun unii: „De ce Biserica nu poate să fie în rând cu lumea, să înceapă anul la 1 ianuarie, lunea să fie prima zi a săptămânii, iar ziua să înceapă cu miezul nopţii? Mereu Ortodoxia a fost contratimp şi pe dos!”… scrie Nicolae Pintilie pe doxologia.ro.
Mereu am fost fascinat de acea icoană bizantină de factură athonită, în care Hristos Dumnezeu ţine în mâna dreaptă globul pământesc şi îl măsoară cu un compas, parcă prea mare pentru planeta noastră. Şi mai surprins am fost atunci când am aflat că, de fapt, icoana se referă la timp şi nu la spaţiu! Totuşi cu un compas se măsoară o distanţă fizică, de ce oare Hristos măsoară timpul cu un compas? O altă întrebare mi-a fost: de ce în bisericile noastre nu îşi găseşte rostul un ceas, care să ne ticăie toată Liturghia?
Întrebările acestea îşi găsesc răspunsul într-o formulă pe care o rostim aproape obsesiv în cultul liturgic al Bisericii noastre: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Prin aceste puţine cuvinte mărturisim că în Biserică şi în Liturghie timpul fizic încetează, se înveşniceşte şi se sfinţeşte. În Biserică şi în Liturghie timpul are o valoare mistagogică, tainică şi eshatologică – el tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu. Spunea un teolog al zilelor noastre că viaţa noastră se desfăşoară între un Paşti şi altul, între o Duminică şi altă Duminică, între o Liturghie şi următoarea Liturghie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum, dar şi pururea şi în vecii vecilor…, totul devine astăzi în timpul liturgic. Aşa înţelegem cum, ascultând şi trăind cuvintele Sfintei Evanghelii, devenim contemporani cu Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli şi cu Maica Domnului. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic, sunt aduse într-un prezent real şi întru-un veşnic astăzi.
Timpul Bisericii nu este altul decât cel care se scurge prin ceasurile noastre. Este acelaşi, numai că toate clipele petrecute la Biserică şi la dumnezeiasca Liturghie au o altă valoare şi o altă semnificaţie. Nu este o pretenţie absurdă a Bisericii de a fi altfel decât lumea, pentru că lumea îşi revendică rădăcinile firave şi neputincioase în Biserică – trupul tainic al lui Hristos Dumnezeu.
Explicaţia ar avea şi argumente istorice. Cu mult timp înainte ca astronomul italian Luigi Lilio să pună bazele unui calendar modern, cu secole înaintea germanului Peter Henlein, care a construit primul ceas în adevăratul sens al cuvântului, Biserica a avut, prin cultul liturgic, ceasornicul propriu. Credeţi că din fantezie Ceaslovul are în componenţa sa Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI şi Ceasul IX? Nu din lipsă de ocupaţie, ci pentru că aşa îşi calculau primii creştini timpul – după orele de rugăciune!
Înainte de fixarea unei ordini temporale lumeşti, civile, părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au stabilit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie. Considerentul dumnezeieștilor părinţi a fost legat de un amănunt biblic – începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul s-a făcut la începutul lunii septembrie. După calendarul iudaic, intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorului a fost în luna a şaptea, numită Tişri – septembrie (Luca 4,14-19). Primele cuvinte ale lui Hristos, rostite în sinagoga din locul său natal au anunţat marea operă mântuitoare pentru neamul omenesc: „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19). 1 septembrie nu este o reminiscenţă din cultul iudaic, ci este momentul în care Dumnezeu a sfinţit timpul!
Așadar, 1 septembrie nu este o invenţie nouă a Bisericii. De mai bine de 1800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales. Liturgic, pentru că toate cele trei mari perioade – Octoih, Triod, Penticostar, toate cărţile de cultul şi, în principal, cele 12 Minee, au ca referinţă 1 septembrie.
Toate sărbătorile din calendarul nostru gravitează în jurul acestei zilei. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului la 15 august şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august şi începe imediat, la 8 septembrie, cu Naşterea Maicii Domnului. Tot la 1 septembrie, inima creştinismului răsăritean pentru mai bine de o mie de ani – Imperiul Bizantin – îşi începea noul an. Acesta este și sensul cuvântului de la începutul sinaxarului – indicton. Prima zi a calendarul constantinopolitanilor se numea indicton, adică prăznuirea momentului în care Dumnezeu a început crearea lumii.
Sunt motive istorice şi liturgice. Dar pentru mine, credinciosul de rând, care sunt coordonat de alt timp, care mă presează şi niciodată nu îmi ajunge, pentru care motiv este importantă această sărbătoare? Dincolo de toate semnificaţiile teologice şi istorice enumerate, 1 septembrie devine un nou moment special de rugăciune. Nu avem timp de biserică de multe ori, dar în fuga tramvaiului ne putem aminti că, dincolo de duşmanul timp, există un timp care ne sfințește. O clipă de rugăciune sinceră şi curată cântăreşte, poate, cât un an întreg de zbucium lumesc.
Asta ne învaţă şi rugăciunea Bisericii, dedicată zilei de 1 septembrie: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin”.
Un articol de Nicolae Pintilie
Sursa: doxologia.ro
