Ion Agârbiceanu s-a născut în satul Cenade, județul Alba, în data de 12 septembrie 1882. A fost al doilea născut din familia sa, din cei opt copii. Părinții săi se numeau Nicolae și Ana (născută Olariu). După un raport descoperit mai târziu, rezultă că cel puțin câțiva membri ai familiei erau ortodocși, însă el a îmbrățișat catolicismul oriental. Tatăl și bunicul său erau tăietori de lemne, în timp ce el credea că străbunicii au fost păstori, după cum și prenumele bunicului său, Vasile Bouaru, originar din zona Sibiului, precizează publicația revistatimpul.ro.
Numele de Agârbiceanu provenea din satul ancestral al familiei, Agârbiciu. Din anul 1900, aproximativ, tatăl său, Nicolae devine un respectat pădurar și adminstrator imobiliar, descris după moartea sa din 1931, ca un „țăran cult”. Așa cum se constată din scrierile fiului, Nicolae a fost abonat la o serie de publicații în limba română apărute în Transilvania. Mama sa, chiar dacă era interesată de istorie și povestiri, era analfabetă.
Agârbiceanu și-a amintit de o copilărie idilică, cu veri petrecute în mijlocul turmei de oi a tatălui și dormit într-o colibă de lemn. A fost un avid cititor despre istoria scrisă de Petre Ispirescu. Primii ani de școală și i-a petrecut în satul natal și la Blaj, urmând cursurile Liceului Superior, terminat în 1900. Istoricii literari descriu această perioadă ca fiind debutul literar al lui Agârbiceanu, deoarece în acei ani a avut o colaborare cu ziarul „Unirea”. El a publicat un „feuilleton” semnat „Alfius”, de poezie și în 1900, povestirea „În postul Paștelui” în „Il Quaresima”. A fost și secretar la „Blaj Literary Society”, pe atunci, unicul grup literar de limbă română din oraș, tolerat de către autoritățile ungurești. Foarte curând, a ajuns corespondent la „Răvașul”, un ziar din Cluj, unde a semnat primele lucrări cu pseudonimul „Alfius”, precum „Agarbi” sau „Potcoavă”.
A urmat cursurile de teologie la Universitatea din Budapesta între anii 1900 și 1904. A publicat mai multe opere în „Tribuna” și „Familia”, în „Luceafărul” din Budapesta, care l-a ospitat în 1912 cu prima versiune a romanului „Legea trupului”. Întors la Blaj, după terminarea facultății, a supravegheat „Colegiul masculin local”, între 1904-1905. Împins de amici și primind o bursă de studiu din partea bisericii, s-a întors la Budapesta pentru a studia literatura. A durat doar un semestru, în acest timp, predând catehismul la școala elementară. În martie 1906 s-a căsătorit cu Maria Reli Radu, fiica unui protopop din Ocna Mureș.
Tot în 1906, ca urmare a unui ordin pentru ceremonia din ziua de Paște, Agârbiceanu a fost nominalizat preot în Bucium, în Munții Apuseni. Timp de patru ani a observat viața dificilă a locuitorilor din munți și problemele întâlnite lângă minierele de aur. În această perioadă, a scris mai multe avize la revista „Ramuri”, succesiv publicat „În întuneric”, în 1910, nuvela „Fefeleaga”, romanul „Arhanghelii”, toate bazate pe experiența minieră. A început să scrie des pentru revistele literare care includeau „Luceafărul”, „Unirea” și „Lupta”. Printre alte opere literare, demn de menționat sunt: „De la țară” (1906), „În clasa cultă” (1909), „Două iubiri” (1910), „Prăpastia” (1912) și o colecție de „Schițe și povestiri” (1912).
Implicat în activități sociale și culturale din Transilvania, Agârbiceanu a petrecut anii ’10 lucrând la Sibiu, cu o pauză în timpul primului război mondial, când a ajuns în mijlocul Ucrainei. În 1919 s-a transferat la Cluj, unde a trăit cea mai mare parte din viața sa, din acel moment. După război, s-a implicat atât în viața politică cât și în cea culturală. A fost votat în Academia Română în funcția de vice-președinte la Senat, în „Front renascentist național” dictatorial.
Agârbiceanu și-a petrecut ultimii zece ani și jumătate sub un regim comunist care a scos in afara legii biserica sa, refuzând să colaboreze. O mare parte dintre lucrările sale, cu transparența moralismului său creștin s-a dovedit incompatibil cu noua ideologie și a fost limitat de către cenzurile comuniste. Cu toate acestea, regimul comunist l-a considerat util pentru imaginea sa și i-a oferit onoruri. Întreaga contribuție a lui Agârbiceanu a fost disponibilă publicului din anii ’90, dar rămâne un autor, în mare parte, uitat, cu o singură excepție, romanul „Fefeleaga”.
Un articol de Camelia Morda Baciu.
