S-a născut în 1930 la Oradea și a arătat de mic o neobișnuită dorință de a scrie. Cu timpul, a venit și talentul, iar acest talent a fost jertfit pe altarul literaturii comuniste într-o impresionantă și lungă ceremonie de pupincurism in rem, fără să existe dovada buzelor lipite de un cur anume. Comparat cu alți cîntăreți ai regimului, Titus Popovici a fost un geniu.
Nimeni nu avea ușurința limbii și poveștii ca el, nimeni nu știa să aleagă mai bine brigadieri și voievozi pentru a-i distribui în filmele preferate ale lui Ceaușescu. Fiindcă, după marile succese de propagandă Setea și Străinul, Titus a observat că, față de roman, cinematograful îți aduce cîștiguri de zeci de ori mai mari și s-a pus pe făcut scenarii, precizează site-ul iiccmer.ro.
Cele mai iubite filme ale clasei muncitoare, țărănimii și intelectualității române au avut scenariile scrise de Titus Popovici. Dacii, Columna, Mihai Viteazul, seria comisarului Moldovan, seria ardelenilor, Operațiunea Monstrul, Actorul și sălbaticii, Secretul lui Bachus, Nemuritorii și altele i-au adus zeci de milioane de spectatori în săli și milioane de lei în buzunare. E drept, multe din aceste lovituri de casă au primit ajutorul neobositului Sergiu Nicolaescu, regizorul, actorul și dandy-cascadorul Epocii de Aur, omul care știa să smulgă din borseta lui Ceaușescu bugete astronomice.
Titus a mirosit atît nevoile Biroului Politic, cît și slăbiciunile cuplului de dictatori, așa că a acționat pe două direcții. A făcut, pe de o parte, filme de umanizare a activistului comunist, și, pe de alta, epopei cinematografice de mistificare și glorificare naționalistă a trecutului. Excepționalismul românesc și protocronismul îi satisfăceau lui Ceaușescu nevoia de a sări peste modestia propriei biografii și-i lăsau libertatea să se mintă că ar fi la capătul unui lanț de regi neîmblînziți.
Chiar și așa, cu acest lest ideologic îngrozitor, scenariile personajele, dialogurile și umorul din filmele lui Titus Popovici au atins o popularitate neegalată de nici un alt cineast român.
S-a adunat din toate astea o găleată de bani, cu care însă, în afara unei vile în București și a unei cabane de vînătoare în munți, nu puteai cumpăra mai nimic în România. De aceea, Titus Popovici și-a cheltuit averea pe scule de pescuit și arme de împușcat animale sălbatice. A fost un împătimit vînător și pescar, iar cele mai sincere pagini scrise de el vreodată sînt cele despre pescuit și vînătoare.
Titus Popovici a fost făcut membru al Academiei și, oarecum împotriva voinței lui, băgat în Comitetul Central. A fost, totuși, coleg cu idioții și brutele care îl ajutau pe Ceaușescu să asuprească un popor întreg. Nu sînt dovezi că ar fi făcut rău semenilor, ci mai degrabă i-a ignorat, mulțumindu-se să-i satisfacă pe Ceaușești și să bată bălțile și pădurile.
A murit în 1994, la 64 de ani, încercînd să împuște un iepure dintr-un autoturism decapotabil. Șoferul s-a speriat de detunătură, a virat în șanț, iar marele scenarist a zburat prin aer și s-a înfipt cu capul în trunchiul unui plop, strivindu-și ultimele idei literare de scoarța seculară și uscată.
