Toma N. Socolescu este un arhitect neoclasic român important de la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a născut în 1848 la Ploiești și s-a stins din viață pe 22 noiembrie 1897 la Ploiești. Primul arhitect român din județul Prahova care a studiat în România, el participa în mare măsură la planificarea urbană a orașului Ploiești. Construiește multe lucrări publice în regiunea sa Prahova, având totodată particularitatea de a fi exercitat și ca antreprenor de construcții. Își executa propriile planuri, ca și ale altor arhitecți, precizează Wikiwand.
Născut în 1848 la Ploiești, fiul arhitectului Niculae Gheorghe Socol, arhitect al Județului de Prahova, de stil neoclasic[e 1], și singurul arhitect român care oficiază în Prahova vremii sale, ceilalți fiind toți de origine străina[e 2]. Constructor al multor clădiri publice și oficiale din județ, a multor biserici și case particulare remarcabile, printre care unele înscrise în patrimoniul arhitectural istoric al României, el este deopotrivă arhitect-șef al orașului Ploiești din 1880, dar și maestru de construcții. Într-adevăr, realizează majoritatea lucrărilor de execuție după ce întocmește și toate planurile. Potrivit fiului său, Toma T. Socolescu, fabrica el însuși materialele necesare construcțiilor. Din 1883 până în 1886, Școala de Arte și Meserii, unde fiii constructorilor orașului s-au pregătit în meseria de construcții, a fost găzduită în propria casă[a 2][e 4]. Toma T. Socolescu, evocă în memoriile sale extrema sa apropiere de artizani, care îl consideră unul de-al lor.
Astfel, în calitate de maestru constructor și antreprenor, executând atât planurile sale cât și cele ale altor arhitecți, construiește școli, spitale, licee și cazărmi.
Om forte harnic și muncitor, este, de asemenea, înzestrat cu talent artistic. Bun desenator și acuarelist[b 2], îi plăce să creeze și să modeleze obiecte de artizanat decorative din teracotă smălțuită, precum și sobe tradiționale românești în propria sa casă. O acuarelă, este vorba de Michel Le Brave, călare, și un desen semnate de mâna sa se găsesc la Muzeul de Artă din Ploiești. Originar din Transilvania, și făcând ecoul întemeierii orașului de către Mihai Viteazul, arhitectul decorează frontispiciul multora dintre clădire sale cu un basorelief al domnitoruluii.
Este foarte apropiat de fratele său mai mic, arhitectul Ion N. Socolescu, pe care l-a susținut financiar pe parcursul tuturor studiilor ale acestuia la școala de arhitectură din Paris. A părăsit Ploieștiul cu toată familia și s-a mutat la București în 1896 pentru a urmări nu numai șantierul major al cazărmii Cuza-Vodă, ci și pentru a rămâne în contact permanent cu Societatea Arhitecților din care era unul dintre membri fondatori. S-a stabilit nu departe de casa fratelui său Ion, la bulevardul Carol, numărul 29.
El este unul dintre cei douăzeci de semnatari, printre care și Ion Mincu, ai unei petiții prin care i-a cerut prim-ministrului să creeze o Comisie pentru Monumente Istorice, cu scopul de a proteja și conserva patrimoniul arhitectural al României. Petiția este publicată în revista „Analele Architecturei” în mai 1890.
În ultimii ani ai vieții, se implică în industria petrolieră și devine proprietar de platforme petroliere la Buștenari, județul Prahova. În asociere cu Toma Rucăreanu, ridica o fabrică de gaze numită „Lumina”, lângă Gara de Sud din Ploiești.S-a stins din viață la 48 de ani, pe 22 noiembrie 1897. A dus la îndeplinire o lucrare impresionantă[e 1], și asta în ciuda încetării premature a carierei sale. Este înmormântat în cavoul familiei Socolescu de la Cimitirul Bellu din București.
Educația și călătoriile în străinătate
Decret regal de numire a lui Toma N. Socolescu în Ordinul Coroana României, publicat în Monitorul Oficial al României în februarie 1884.
Decret regal de numire a lui Toma N. Socolescu în Ordinul Coroana României, publicat în Monitorul Oficial al României în februarie 1884.
Studiază arhitectura la secția condusă de arhitecții Alexandru Orăscu și Carol Benișu (sau Carol Beniș) la Școala de Arte Frumoase din București. La solicitarea lui Vasile Alexandrescu Urechia, pe atunci ministrul Educației Naționale, Theodor Aman, directorul Școlii de Arte Frumoase, pictor și actor major al renașterii culturale românești, i-a acordat o bursă de merit[b 4][e 8]. Se înscrie la școală la 23 decembrie 1867, pe care a terminat-o în 1870[a 5][b 5][d 3] după ce a urmat pregătirea academică clasică[e 9]. Diploma sa este semnată de mâna Regelui Carol I[a 6][c 1][d 4]. Arhitecții români sunt apoi pregătiți în spiritul arhitecturii clasice. Neoclasicismul este adoptat în Țara Românească și Moldova începând cu secolul al XVIII-lea[e 9], și va dura până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Foarte activ și dornic de cunoștințe, întreprinde două călătorii de studii de o lună în Franța și Italia, prima fiind în timpul iernii 1893-1894[b 6]. Îl vizitează pe fratele său Ion N. Socolescu, pe atunci student arhitect la École des Beaux-Arts din Paris. Călătoria lui cu trenul continuă spre Marsilia, Nisa, Monte-Carlo, apoi în Italia până la Genova, Roma, Napoli unde descoperă Pompei și Herculaneum. Pe drumul de întoarcere, vizitează Veneția. În 1896, întreprinde o ultimă călătorie, de data aceasta împreună cu soția sa, în nordul Italiei. Atunci vizitează Milano, apoi din nou Nisa și se întoarce la Paris, tot cu trenul. Trece prin Viena înainte de a ajunge la Ploiești pe 13 februarie 1896.
Funcții oficiale, demnități publice și titluri
Președinte al Societății Constructorilor din Ploiești.
Arhitect al orașului Ploiești din 1880.
Membru fondator al Societății Arhitecților din România (SAR) înființate în jurul datei de 16 februarie 1891. A fost singurul dintre fondatori care a practicat arhitectura la Ploiești.
Expert judiciar în construcții, la Tribunalul din Prahova pe la 1890[8].
Decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Coroanei României la 21 februarie 1884.
Genealogie
Familia Socol din Berivoiul Mare, în vechime parte a Făgărașului sau a Țării Făgărașului, este o ramură a familiei Socol din Muntenia, care a trăit în județul Dâmbovița. Un anume ‘Socol’, mare boier și ginere al lui Mihai Viteazul (1557-1601), avea două ctitorii religioase în județul Dâmbovița, existente și azi, în Cornești și în Răzvadu de Sus, precum și o alta într-o suburbie a orașului Târgoviște. Acest boier s-a căsătorit cu Marula, fiica lui Tudora din Popești numită și Tudora din Târgșor[10], soră a prințului Antonie-Vodă. Marula a fost recunoscută de Mihai Viteazul ca fiica sa ilegitimă, rod al unei relații extra-conjugale cu Tudora. Marula este îngropată în cimitirul bisericii din Răzvadu de Sus, unde, pe o lespede de piatră bogat cioplită, numele încă îi mai poate fi citit.
Nicolae Iorga, marele istoric român și prieten al fiului său Toma T. Socolescu, a găsit strămoși ai familiei Socol printre întemeietorii localității Făgăraș. În 1655, principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea a înnobilat un strămoș al lui Nicolae G. Socol: „Ștefan Boier, și printr-însul soția sa Sofia Spătar și fiul său Socoly precum și moștenitorii și urmașii lor de orice sex, să fie tratați și considerați ca niște adevărați și netăgăduiți NOBILI.”, în semn de recunoștință pentru funcțiile sale de curier al Prințului în Carpați, „funcțiune pe care a îndeplinit-o cu credință și statornicie timp de mai mulți ani și mai ales în aceste vremuri furtunoase, […]”. În jurul lui 1846, cinci frați Socol[b 10] pleacă din Berivoiul Mare, din Țara Făgărașului, și se stabilesc în Muntenia.
„Au trecut munții cinci frați, toți constructori, venind din regiunea Făgărașului, un sat de subt munți, Berivoiul mare, unde și azi e răspândit numele Socol, și unde se spune că un strămoș al lor a venit din Muntenia, anume din regiunea Târgoviștei, care e vatra familiei Socol, fiind până azi, lângă Târgoviște, Valea lui Socol ca și două biserici ctitorii ale lor, la Răzvadu de Sus și la Cornești.”
Unul dintre acest cinci frați este arhitectul Nicolae Gh. Socol (?? – decedat în 1872). El s-a stabilit în Ploiești în jurul anilor 1840-1845 și s-a numit pe sine însuși Socolescu. Căsătorit cu Ioana Săndulescu, din mahalaua Sfântu Spiridon, a avut o fiică (decedată în copilărie) și patru băieți[a 8][c 5], dintre care doi au devenit arhitecți: Toma N. Socolescu și Ion N. Socolescu. Șirul arhitecților continuă cu Toma T. Socolescu, fiul lui Toma N. Socolescu, precum și cu fiul său Barbu Socolescu.
Istoricul, cartograful și geograful Dimitrie Papazoglu evocă, în 1891, prezența la București a boierilor români de gradul I, „Socolești”, urmași ai Socolului din Dâmbovița. De asemenea, Constantin Stan se referă și el, în 1928, la originea precisă a lui Niculae Gheorghe Socol:
„ La poalele Carpaților, pe malul drept al rîulețului cu același nume este așezată comuna Berivoii-mari […], unul dintre cele mai vechi sate din vatra Oltului[…]. Locuitorii sunt plămădiți din iobagi și foști boieri. […], iar familii boierești românești au fost: Socol, Boier, Sinea și Răduleț, soldați privilegiați grăniceri.[…] Familia G. Streza Socol a dat pe Nicolae Socol, arhitect cu diploma dela Viena, care a descălicat în orașul Ploești, cu mai mulți frați ai lui pela mijlocul veacului trecut[e ].”
Sursa: Wikiwand
