Cezar Ivănescu (1941-2008) a fost unul dintre cei mai respectați poeți ai așa-numitului „grup orfic” din poezia anilor ‘70-‘90, reprezentând, în special alături de Mihai Ursachi (deși pot fi invocați ca autori înrudiți și Dan Laurențiu sau ultimul Ioanid Romanescu), o alternativă puternică și orgolioasă la neomodernismul primului val 60-ist, precizează site-ul poesisinternational.com.
Personaj dificil, pe cât de iubit de unii, pe atât de detestat de alții, „Don Cezar” a fost unul dintre protagoniștii vieții literare din ultimele decenii ale secolului trecut. Scriitor cu năzuința de a întoarce poezia la rădăcinile sale pure, neintimidat de mode și tendințe, Cezar Ivănescu a fost o conștiință neconcesivă și un autor de o exigență dizolvantă, adesea agresivă și turbulentă.
Volumele sale, de la Rod (1968) la Sutrele muțeniei (1994), au impus un poet care a mers tot timpul în contra curentului, adâncindu-și, totodată, cu fiecare nouă carte, fixațiile într-o manieră redundantă, zgrunțuroasă, fanatizată de convingerea că „Poetul trebuie să-și recâștige condiția sa intemediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuțile muzicii și ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice și la rându-i emisie de pneumă (…)” (din Curs general de poezie).
Oficiind, așadar, ca un mare preot al unui cult extinct, Cezar Ivănescu e un poet intens și vital, urmărit de-a lungul întregii sale opere de obsesia morții.
Antologiile ce cuprind corpusul poeziei ivănesciene, începând cu La Baaad (1996) și sfârșind cu recenta Copilăria lui Ario Paradis (2016, îngrijită și excelent prefațată de Bogdan Crețu), relevă un poet mistic, de o emoționantă puritate imnică, poate dificil de receptat azi; însă prin noblețea sa desuetă și prin mizele înalte (intangibile, de fapt) pe care și le stabilește, discursul lui Cezar Ivănescu este un moment de neocolit în istoria poeziei noastre de după 1960.
Sursa: poesisinternational.com
