Dificultăţile vieţii sunt, deseori, trepte nevăzute spre cer, dar puţini oameni reuşesc să vadă adevăratul lor sens. Bogdan Hașdeu (1838-1907) a fost unul dintre cei care au înţeles că, pentru a te apropia de Dumnezeu, trebuie să înveţi să te sacrifici. Criticile dure din presă, moartea unicului său copil, Iulia, au fost lovituri puternice pentru inima sa. Cu toate aceste necazuri, Hașdeu rămâne un creator de seamă în multe domenii, începând cu cel lingvistic, continuând cu cel juridic şi încheind cu cel folcloric. Capacitatea de muncă cu care Dumnezeu l-a înzestrat a fost enormă, scrie ziarullumina.ro.
Încă din copilărie, Bogdan a dovedit că dispune de o memorie fantastică şi de o poftă de lucru greu de egalat. S-a născut pe 16 februarie 1838 în localitatea Cristineştii Hotinului, din Basarabia. Tatăl său, Alexandru Hâjdău, provenea dintr-o veche familie nobiliară şi făcuse studii strălucite la Harkov, Lvov şi München. Pasiunea pentru istorie, filologie şi folclor s-a transmis şi fiului său. La doar 10 ani, Bogdan Hasdeu îşi pierde mama, pe Elisabeta Daucş. Tânărul pleacă, alături de familia sa, în Chişinău, unde îşi continuă studiile liceale. La doar 14 ani, Hasdeu cercetase nenumărate izvoare istorice, reuşind să adune o colecţie fabuloasă, din care nu lipseau nici manuscrise vechi, foarte valoroase. De aici a izvorât darul cercetării istorice care nu l-a părăsit deloc pe parcursul vieţii.
Periplu în funcţii
După încheierea studiilor liceale, Hasdeu se înscrie la Universitatea din Harkov. Aici îşi va desăvârşi cunoştinţele dobândite cu multă trudă şi va reuşi să îşi deschidă numeroase direcţii. Colaborările literare nu lipsesc, în ciuda faptului că alege să împlinească funcţia de judecător pentru şapte luni, în cursul anului 1856, în cadrul judeţului Cahul. Începând cu 1858 îl regăsim în funcţia de custode al bibliotecii din Iaşi, pentru care va dona 4.000 de volume (!), o cifră enormă la vremea respectivă. În 1863 este implicat în primul proces literar din istoria scrierilor române. Nuvela sa Duduca Mamuca este considerată imorală şi, din această pricină, va fi nevoit să ajungă în faţa tribunalului. Apărarea magistrală şi-a susţinut-o singur, fiind declarat nevinovat. Pentru a nu mai exista nici o problemă în această direcţie, a refăcut puţin nuvela, republicând-o sub numele de Micuţa.
Moartea Iuliei
În 1865 se căsătoreşte cu Iulia Fălciu, având împreună un singur copil, Iulia. Genialitatea tatălui s-a transmis fiicei lui, care, la vârsta de trei ani, vorbea fără probleme o franceză curată. Poetă talentată, Iulia Hasdeu a lansat un volum până la vârsta de 18 ani, când va muri de tuberculoză. Grav afectat, tatăl ei va construi un castel la Câmpina, căruia îi va da numele fiicei lui.
În mijlocul castelului tronează până în prezent o statuie enormă a Mântuitorului. Deşi clădirea a fost supusă unor cutremure severe, statuia nu a păţit niciodată nimic. Ultimii ani de viaţă Hasdeu i-a petrecut în acest castel, cu inima zdrobită de pierderea fiicei sale. A plecat din lumea aceasta pe 7 septembrie 1907, la Câmpina.
Creatorul neobosit
Rareori întâlnim persoane atât de dedicate muncii lor cum a fost Bogdan Hasdeu. A fost primul care a încercat să alcătuiască un dicţionar etimologic al limbii române. A publicat patru volume, dar din cauza muncii peste puteri pentru un singur om s-a oprit la cuvântul bărbat. Au fost necesare, prin urmare, patru volume pentru a explica termenii, începând cu prima literă a alfabetului. Cele două volume cuprinzând opera Cuvinte den bătrâni au fost premiate de Academia Română. Ca filolog şi istoric, Hasdeu ocupă un loc de prim rang. Nu acelaşi lucru se poate spune despre literatura sa, care nu s-a bucurat de o apreciere prea mare. În afara dramei în versuri Răzvan şi Vidra şi câteva nuvele, Hasdeu nu a reuşit să reţină prea mult atenţia. Poeziile sale au fost desconsiderate total sau considerate depăşite. Nici un om nu poate excela în toate domeniile existente.
Necrologul eminescian
Hasdeu a ştiut să remarce persoanele talentate. La moartea lui Mihai Eminescu, a uitat de conflictele avute cu Junimea şi a rostit un cuvânt funebru delicat şi potrivit. Deşi colegii de la Junimea ai marelui poet l-au criticat deseori pe Hasdeu, acesta nu a judecat niciodată în bloc organizaţia. În necrologul rostit, Hasdeu a remarcat vinovăţia tuturor faţă de felul în care a murit poetul. „În toate epocile s-au văzut acele firi semeţe, înalte, vrednice de solirea ce le-a dat-o Dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.“ (Scrieri alese, p. 182-183)
Literatura populară
Multe dintre scrierile lui Hasdeu cuprind redarea unor legende şi basme populare pline de înţelepciune. El a fost foarte preocupat ca istoria acestui neam să nu se stingă rapid, prin uitarea lucrurilor care o reprezintă. Totodată, a făcut o diferenţă între literatura orală populară şi cea scrisă, iar aceasta este foarte importantă. „Literatura poporană cea nescrisă se poate scrie, şi totuşi, fie chiar şi tipărită, ea nu încetează de a fi nescrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod nescris. Scrisul o copiază; dar copia nu este originalul cel viu, original ce continuă a se mişca şi a se schimba după ce i s-a scos portretul, încât ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai semăna unul cu altul. (…) Literatura poporană cea scrisă, chiar când o învaţă cineva pe dinafară, nu încetează totuşi de a fi scrisă, căci se naşte şi trăieşte într-un mod scris. Ea este asemenea unei statui, uneori plină de plasticitate, de expresiune, de colorit, dar fără mişcarea cea reală a vieţii.“ (Ochire asupra cărţilor poporane, p. 189)
Preoţia literară
Asemenea lui Miguel de Unamuno şi Virgil Gheorghiu, Hasdeu a considerat misiunea scrisului drept una sfântă. Dacă există o preoţie sacerdotală, există şi una literară, iar cei mai importanţi reprezentanţi ai scrisului sunt cei care o îndeplinesc. Cuvintele sunt un dar făcut de Dumnezeu omului, iar literatura este un mod în care omul răspunde dragostei Creatorului. De aceea, Hasdeu avea dreptate să spună, într-o cuvântare ţinută la Ateneu: „Sunt trei locuri în care îmi dă mâna de a lua cuvântul. Este Academia, este Universitatea, şi aici, la Ateneu. Dar la Academie sunt fotolii, sunt fotolii în toate Academiile din lume, şi orice fotoliu te îndeamnă a moţăi; la Universitate sunt catedre, de pe care profesorul e dator a discuta controversele, ferindu-se de orice dogmatism; aici, la Ateneu, nu e fotoliu, nu e catedră; aici este un amvon, un amvon pe care se urcă un sacerdot, un preot, nu pentru a dormita după uzul academic, nu pentru a conversa după modul universitar, ci pentru ca, din baierele inimii sale, să reverse în inimile ascultătorilor o credinţă caldă şi roditoare“. (Noi în 1892, p. 36-37).
Sursa: ziarullumina.ro
Sursa video: Centrul Cultural și de Tineret Ștefan Iordache
