La 30 noiembrie 1934, murea la Brașov Cincinat Pavelescu, îndrăgit epigramist și poet, răpus de un cancer pulmonar. Printr-o ironie a sorții, decesul s-a produs în mod neașteptat, la scurt timp după participarea la înmormântarea prietenului său, gen. Ion B. Florescu, eveniment care-i provocase o puternică tristețe, precizează Arhivele Naționale ale României.
Cincinat Pavelescu a rămas în memoria contemporanilor în special pentru inspiratele improvizații în versuri care animau banchetele sau seratele literare, fiind considerat până în prezent unul dintre cei mai străluciți autori de epigrame. În cercul său de prieteni îi era binecunoscut prodigiosul talent, Radu Rosetti afirmând că în serile sale bune, în timpul unei aniversări sau festivități, dacă era bine dispus, se întâmpla să scrie sute de mici înțepături pline de duh, impecabile ca formă și ca spirit. Din păcate, puține au fost publicate, cele mai multe, notate la repezeală pe foi de hârtie, cărți de vizită sau șervețele, au cunoscut o glorie efemeră. Poeziile sale, lieduri, sonete și romanțe s-au bucurat, de asemenea, de succes în perioada interbelică, printre cele mai cunoscute numărându-se „Frumoasa mea cu ochii verzi” și „Îți mai aduci aminte, doamnă?”.
Debutul său literar în revista „Literatorul” (nr. 2/1892) a însemnat începutul unei îndelungate prietenii cu Alexandru Macedonski și apropierea de cercul simboliștilor, experiența acelor ani influențându-i stilul, fără a-l transforma într-un reprezentant al acestui curent care fascina lumea literară la începutul secolului XX.
Cincinat Pavelescu a fost primul președinte al Societății Scriitorilor din România, ulterior Uniunea Scriitorilor din România, fondată în anul 1908 din inițiativa scriitorilor Emil Gârleanu, Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel. Statutele tinerei societăți românești au fost inspirate de „Statuts de la Société des Gens de Lettres”, aduse de Cincinat Pavelescu de la Paris.
În contradicție cu spiritul său boem și cu firea blajină a fost profesia de judecător – ulterior procuror – pe care a exercitat-o timp de 32 de ani, în mai multe orașe din țară (Marginea, Brăila, Corabia, Neamț, Râmnicu Sărat, Snagov, Slănic-Prahova, Sinaia, Constanța, Cluj, Oradea, Brașov) și care l-a situat în apropierea unei lumi diferite, aceea a infractorilor ale căror cazuri le judeca.
În Primul Război Mondial s-a refugiat la Iași și apoi, în 1917, a plecat la Paris pentru a promova cauza României, în calitate de consilier juridic. În capitala Franței a tipărit ziarul „Românul” și, câtiva ani mai târziu, în timpul Conferinței de Pace, „Curierul franco-român”. În corespondența din acea perioadă, mărturisește însă că, deși era recunoscut serviciul pe care ziarul îl făcea țării, lipsa subvențiilor din partea guvernului român l-a adus în situația de a amaneta o casă a soției, soprana Alice Viardot-Garcia, și aproape l-a ruinat. Tot atunci s-a apropiat de Elena Văcărescu și Anna de Noailles, cu care a legat strânse prietenii.
Starea sa de spirit și situația financiară precară sunt descrise într-o scrisoare pe care poetul o trimite unui prieten din Brăila, la 7 aprilie 1921: „Anii au curs, tâmplele mi s-au albit, dar sufletul, ca o pasăre sălbatică bate cu vioiciune încă din aripi obosite și aleni din trecutul care se depărtează. Presentul brutal mă recheamă la realitate: «nu-nvie morții, e-n zadar, poate!». Acolo departe e tinerețea, prietenia, fericirea, amorul, patria, aici maturitatea, egoismul, grijile, munca și străinătatea. Orice s-ar zice: fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta! Nu sunt vorbe zadarnice! Dar sunt coprins fără voe de o înduioșare care mă face să lăcrimez. Și viața mea a fost ciudată și tristă. Am trăit totdeauna pentru alții. Nu-mi pare rău. Nițel egoism și puțin arrivism m-ar fi purtat departe. Am trăit însă «a la giornata» cum zice consulul italian și nu m-am sinchisit niciodată de ziua de mâine. Acum însă a trecut peste mine războiul și m-a ruinat. Biblioteca mea scumpă, manuscrisele, tot ce-am avut la Sinaia, praf, nicio despăgubire. […] Am ipotecat o casă a soției mele Alice ca să pot preda acest ziar care face atâtea servicii țării. Iată viața mea întreagă. Bilanțul e trist. La activ nimic. Adică mi-a rămas ceva. Câțiva prieteni ca tine […] Voi dispare regretând că nu mai am nimic ca să sacrific unei cauze frumoase și naționale. Nu știu ce ai mai putea să faci tu în Brăila pentru amicul Cincinat care se sbate aici cu miseria, tocmai când soarta ar fi trebuit să-l răsplătească pentru o viață întreagă închinată frumosului și binelui. Ca o ironie, voi împlini în mai 30 de ani de literatură […]” (ANR, Colecția Personalități, dosar 1.3.1.P.2.3)
Conform dorinței sale testamentare, Cincinat Pavelescu a fost înmormântat la Bucureștiul natal, în Cimitirul Bellu, întorcându-se astfel post-mortem în orașul în care și-a dorit, fără succes, să trăiască și să profeseze.
Selecția de documente pe care v-o propunem astăzi cuprinde epigrame, poezii, și scrisori (Colecția Personalități), însoțite de fotografii (Colecția Documente Fotografice), care sunt accesibile celor interesați de subiect prin intermediul Sălii de Studiu a Arhivelor Naționale.
