Pușcariilor, ca fiu al Eufrosinei (născută Ciurcu) și al lui Iosif Pușcariu. Tatăl a fost avocat (și scriitor) în ținutul Făgărașului, apoi la Brașov, unde a susținut o intensă activitate culturală, fiind colaborator la Gazeta Transilvaniei, relatează Biblioteca Astra Sibiu.
A urmat școala primară, Liceul Andrei Șaguna și Gimnaziul evanghelic în Brașovul natal, studiile superioare de filologie romanică absolvindu-le la Universitatea din Leipzig (1895-1899), unde a devenit și colaborator la Institutul pentru Studiul Limbii Române, înființat în 1893 în cadrul universității și condus de marele profesor romanist Gustav Weigand, primul său mentor. Trebuie să precizăm că acest institut a fost cel mai important centru științific din străinătate pentru studiul limbii române, având și un buletin editat în urma unei munci de cercetare științifice asidue, Gustav Weigand studiind dialectele și graiurile limbii române, în toate ținuturile locuite de români, între 1887 și 1909.
Așadar Sextil Pușcariu și-a obținut titlul de doctor la Leipzig, în anul 1899, cu teza Die Rumänische Diminutivsuffixe. și, cinci ani mai târziu, titlul de doctor docent la Viena, în 1904, cu o lucrare de romanistică. În anul următor (1905), publică la Heidelberg Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache…, dicționar distins de Academia Română cu premiul „I. Heliade Rădulescu” și în care s-a pus în evidență elementul latin din limba română. Acest dicționar este o primă deschidere către opera lui capitală, Dicţionarul Limbii Române (Dicţionarul Academiei Române).
Elaborarea Dicţionarului Limbii Române, după încercarea latinizantă a lui A.T. Laurian şi I. C. Massim, apoi abandonarea lui de către Hasdeu şi de către Philippide, îi este încredinţată de către Academie lui Sextil Pușcariu în anul 1906 – (din care a reușit să publice trei volume masive). În același an, a fost numit profesor extraordinar la catedra de Limba și literatura română a Universității din Cernăuți, aici ocupând și funcția de decan al instituției.
S-a înrolat în armată și a participat în Primul Război Mondial pe frontul sârbesc și în campaniile din Italia, atât de dureroase pentru românii ardeleni, siliți să lupte pentru o cauză străină lor.
În toamna anului 1918 a militat pentru Unirea Bucovinei cu România, tipărind la Cernăuți revista Glasul Bucovinei, în care era vehiculată ideea necesității Unirii cu Țara a părții vechii Moldove ocupate de trupe ale Imperiului Habsburgic în vara anului 1774. A făcut parte din Comitetul Național al Bucovinei, care, la sfârșitul lui noiembrie 1918, a hotărât Unirea Bucovinei cu România.
Chemat la Cluj de către Consiliul Dirigent, Sextil Pușcariu a fost primul rector al Universității, devenită românească după Unirea din 1918 – Universitatea „Daciei Superioare” redenumită ulterior Universitatea „Ferdinand I”. S. Pușcariu și-a îndreptat pasiunea înspre cercetarea istoriei și criticii literare române: devenind profesor universitar de istoria literaturii, prelegerile sale s-au obiectivat în merituoasele lucrări de sinteză Istoria literaturii române vechi. Epoca veche, Rumänische Etymologien (2 vol.) și Limba română şi graiul din Ardeal sau Studiile istroromâne – lucrări de referinţă în domeniu, prin documentaţia istorico-lingvistică.
A coordonat activitatea de redactare a Dicționarului Academiei Române, cât și a monumentalului Atlas Lingvistic Român.
O piatră de hotar a pus, fondând Muzeul Limbii Române – primul institut științific românesc, la Cluj, în 1919. A înființat și condus și buletinul muzeului, intitulat Dacoromania, în paginile căruia a tipărit dezbaterile privitoare la problemele principale de lingvistică și filologie. În 1923 s-a numărat printre întemeietorii Societății Etnografice Române din Cluj și printre susținătorii creării Arhivei de Folclor (1930), tot la Cluj.
A colaborat la diverse publicații ale vremii: Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj, Țara Bârsei, Cele trei Crișuri, Cuget Românesc, Gazeta Transilvaniei, Luceafărul, Revista Fundațiilor Regale, România Nouă, Vatra, Sămănătorul ș. a. A fost un critic și istoric al mișcării sămănătoriste, prezentând o istorie a ei în lucrarea Cinci ani de mișcare literară (1902-1906). O trăsătură specifică a lui Sextil Pușcariu – preferința pentru critica stilistică, apoi intuiția lui pătrunzătoare și meditația creatoare sunt filonul contribuțiilor lui Sextil Pușcariu în domeniul limbii literare.
După moartea soției sale, Leonora Dima (cu care a avut doi copii – Radu și Lia), dar mai ales după ce regimul comunist l-a pensionat, etichetându-l drept legionar, nemțit de mic, s-a retras din viața publică.
Retras în raiul de la Bran, la bătrânețe, ne-a pus la dispoziție, prin scrierile memorialistice – Călare pe două veacuri și Brașovul de altădată, nu numai istoria unui oraș, ci și analiza fină a unei epoci, a unei mentalități. Un farmec plin de miez, autentic, curge prin diegeza sa. Amintim aici și Memoriile sale ce au văzut lumina tiparului postum, în anul 1978, după notele Magdalenei Vulpe și ale lui Ion Bulei. De asemenea, s-a remarcat și în calitatea sa de genealogist entuziast, întocmind documentata și ampla lucrare, a filiației propriei familii, intitulată sugestiv Spița unui neam din Ardeal. Ne-a lăsat și câteva monografii ale unor lingviști de seamă, precum cele închinate lui Ion Bianu sau Wilhelm Meyer-Lübke. A trecut la cele veșnice la 5 mai 1948, în odihna și liniștea desăvârșită de la Bran.
Pentru meritele sale a fost primit ca membru corespondent (1905), apoi membru titular (1914) al Academiei Române, fiind și membru al Academiei de Științe din Berlin și al altor instituții de prestigiu. S-a aflat constant și în sfera preocupărilor culturale ale Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român – ASTRA.
Sursa: Biblioteca Astra Sibiu
