Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Romane (1887-1890) si un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, scrie ziarullumina.ro.
Născut în familia vornicului Ilie Kogălniceanu și a Catincăi Stavilla (provenită dintr-o familie genoveză stabilită la Akerman – Cetatea Albă), Mihail este primul născut dintre cei 10 copii cu care Dumnezeu a binecuvântat familia Kogălniceanu, distingându-se, încă din perioada copilăriei, printr-o inteligență nativă, având predispoziție pentru învățarea limbilor străine (franceză și germană).
Primele lecții le-a primit la pensionul lui Cuenim, din apropierea târgului Eșilor, având ca și colegi pe Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza și pe fiii domnitorului Mihail Sturdza, cel care îl va trimite la studii în Occident la colegiul din Luneville.
Date fiind dispozițiile Regulamentului Organic care manifestau anumite „rețineri” față de sistemul de învățământ din Franța din cauza „ideilor rebele” pe care le promova, studenții moldoveni trimiși la studii în Franța au fost orientați, începând cu anul 1835, către școlile prusace. Astfel, Mihail Kogălniceanu ajunge student la prestigioasa Universitate Humboldt din Berlin, unde l-a avut ca profesor pe Leopold von Ranke, „părintele istoriografiei germane”, care a exercitat o influență determinantă în stârnirea pasiunii lui Kogălniceanu pentru culegerea și adunarea cronicilor vechi, ce-i vor servi drept izvoare istorice în elaborarea celebrelor Letopisețe ale Țării Moldovei.
Tot în această perioadă a studiilor întreprinse la prestigioasa instituție academică berlineză a elaborat Kogălniceanu, în vârstă de numai 20 de ani, „Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni” în limba franceză, care a fost publicată în Confederația Germană.
La Berlin a fost coleg de cameră cu Nicolae Vogoride, viitorul caimacam al Moldovei, acesta fiind la rândul lui un om de înaltă ținută intelectuală.
În anul 1838, prințul Sturdza îl cheamă pe Kogălniceanu în țară și-l numește adjutant al său și director la Teatrul Național din Iași, începând cu anul 1840, alături de Vasile Alecsandri și de Costache Negruzzi, cu care va lega o strânsă prietenie, publicând cu acesta din urmă, sub pseudonim, „Cartea de bucate boierești”, în trei ediții. Acest lucru a fost posibil datorită succesului de care această publicație s-a bucurat în rândul publicului cititor, precizează ziarullumina.ro.
În anul 1843 este numit profesor de istorie națională la nou-înființata Academie Mihăileană, dar i se interzice dreptul de a preda un an mai târziu, din cauza ideilor reformatoare pe care le promova în rândul studenților săi, care-i vor aduce ulterior și incriminarea ca principal instigator al Revoluției pașoptiste din martie 1848 din Moldova, cu toate că numele său nu figurează în rândul semnatarilor Petițiunii-Proclamațiune.
Din cauza conflictului deschis cu prințul Sturdza și a represaliilor venite din partea acestuia, Kogălniceanu se vede nevoit să treacă granița în Austro-Ungaria, primind găzduire la Cernăuca, vechea moșie a fraților Hurmuzachi din Bucovina, de unde a și elaborat în august 1848 celebrul său manifest „Dorințele partidei naționale din Moldova”, în care se regăsesc principalele doleanțe ale revoluționarilor români: autonomie internă, drepturi civile și politice, separația puterilor în stat, abolirea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și unirea cu Țara Românească.
Unele dintre aceste cereri au fost puse în discuție în anii următori, reușind în 1855 să obțină votul favorabil al Sfatului boierilor pentru dezrobirea rromilor, continuând cu perseverență, care de altfel îi va caracteriza întreaga activitate, propagarea idealului unionist prin intermediul revistei „Steaua Dunării”.
Realizarea marcantă a lui Kogălniceanu în plan politic rămâne, fără echivoc, „orchestrarea” dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în dignitatea de domn al Moldovei și al Țării Românești, realizându-se prin aceasta unirea de facto a celor două țări românești.
A fost de asemenea inițiatorul acțiunii de fondare a Universității din Iași (26 octombrie 1860), sfătuitor al domnitorului Cuza pentru fondarea celei din București (1864), sprijinitor al mutării capitalei în acest oraș, prin aducerea de argumente solide în acest sens, fiind totodată, în 1860, în centrul preocupărilor de elaborare a stemei Principatelor Române și a stemei orașului București, care-l înfățișa în centru pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul urbei dâmbovițene.
Tot Mihail Kogălniceanu a luat atitudine față de situația împovărătoare a fraților ardeleni prigoniți de autoritățile austro-ungare, s-a implicat în problematica social-economică a țărănimii, chestiune care a constituit un curent general în întreaga Europă de Est și care solicita ample reforme rurale și desființarea stării de șerbie.
În scopul soluționării acestor cereri, și-a expus ideile intrate în contradicție cu cele ale lui Alecu Balș și cele ale lui Barbu Catargiu, făcând delimitarea clară între noțiunea de proprietate și cea de stăpânie, prin clamarea faptului că domnitorul este proprietarul de drept al pământului, iar boierii sunt doar stăpânii (administratorii) acestuia, înlesnind prin această demarcație clară între noțiuni împroprietărirea țăranilor prin Reforma agrară din 1864, afirmând cu tărie principiul conform căruia „patria este mai presus decât individul”.
A susținut realizarea sintezei între modul occidental de funcționare a societății și adaptarea acestui model societății românești din acele vremuri, căutând realizarea echilibrului prin ridicarea nivelului cultural al acesteia și dezvoltarea culturii politice. A avut totodată o viziune extraordinară asupra viitorului țării, ceea ce l-a impus ca personaj-emblemă al secolului XIX pe partizanul drumului spre independența dobândită în 1877, moment la care Mihail Kogălniceanu îndeplinea funcția de ministru de externe, punându-se în fruntea susținătorilor ideilor de emancipare națională, prin sprijinirea armatelor țării așa cum o făcuse și vrednicul său înaintaș, Tudor Vladimirescu, cu o jumătate de secol înainte.
Kogălniceanu a fost puternic angrenat în procesul de recolonizare și administrare a Dobrogei, după redobândirea acestei vechi provincii românești în urma hotărârilor Congresului de la Berlin din 1878. Regiunea fiind depopulată, înregistra pentru acea perioadă o populație de aproximativ 70.000 de locuitori, mare parte dintre ei etnici: turci, bulgari și ruși lipoveni, elementul românesc fiind constituit mai ales din membrii familiilor de ciobani ardeleni, numiți mocani, adepți ai unui stil de viață seminomad. Pentru reușita acțiunii de colonizare a regiunii, a încurajat imigrația prin lotizarea pământului dobrogean, împroprietărind în principal familii venite din Oltenia și refugiați ruși din București, Galați și Iași, adepți ai sectei scapeților pe care i-a integrat pașnic în comunitatea rușilor lipoveni. Implicarea activă în situația Dobrogei i-a adus lui Kogălniceanu și importante beneficii materiale, acesta devenind cel mai mare deținător de teren rural din întreaga țară, numeroase localități dobrogene fiind redenumite în onoarea numelui său, scrie ziarullumina.ro.
A deținut de asemenea primul loc în rândul colecționarilor de artă din România, încercând să-și vândă colecția impresionantă statului român, dar s-a lovit de refuzul Guvernului liberal de a achiziționa această colecție și, astfel, un patrimoniu cultural mobil de valoare inestimabilă a ajuns la o casă de licitații din Köln, de unde piesele, reprezentând lucrări ale talentaților artiști italieni și ale celor din Europa de Nord, s-au risipit în întreaga lume, unele ajungând în marile muzee ale lumii și doar o mică parte din ele, reprezentând icoane și tablouri religioase, au rămas în țară, unde se păstrează și astăzi în colecția Muzeului Național de Artă al României.
Edificator pentru acest amplu proces de circulație a bunurilor aparținând patrimoniului cultural mobil din colecțiile lui Mihail Kogălniceanu rămâne tabloul „Îmblânzitoare de șoimi”, dăruit de conducătorul celui de-al III-lea Reich prim-ministrului său în 1938. Tot lui Kogălniceanu îi revine meritul de mediere în acordarea unei burse de studii la Paris pentru pictorul Nicolae Grigorescu.
Aducem un binemeritat omagiu postum, acelui spirit vizionar pe ideile căruia s-a constituit statul român modern, neobositului bărbat de stat pus în slujba idealului național și a recunoașterii națiunii române în rândul națiunilor europene moderne, celui care și-a câștigat un loc de cinste etern în galeria personalităților istoriei moderne a României: marelui român Mihail Kogălniceanu.
