Alexandru Philippide (născut pe 1 mai 1859, Bârlad – decedat la 12 august 1933, Iaşi) – lingvist şi filolog, profesor universitar, considerat întemeietorul școlii lingvistice ieşene, se arată pe site-ul universității Alexandru Ioan Cuza.
După cursurile primare şi liceale la Bârlad, a absolvit, în 1881, Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Iaşi. Între 1888 şi 1890 şi-a continuat studiile la Halle (Germania). A fost bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” din Iaşi (1881-1884), profesor la Liceul Naţional din Iaşi şi, din 1893, profesor universitar la Catedra de Filologie Română înfiinţată în acelaşi an. În 1898 a devenit membru corespondent al Academiei Române, pentru ca, în 1900, să fie ales membru titular. Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, între 1913 şi 1916, cu prelungire până în 1918. În 1927 a înfiinţat Institutul de Filologie Română, care astăzi îi poartă numele.
A elaborat cărţi fundamentale pentru lingvistica şi filologia română: Introducere în istoria limbei şi literaturei române (1888), Principii de istoria limbii (1894), Gramatică elementară a limbii române (1897), Originea românilor (vol. I, subintitulat Ce spun izvoarele istorice, 1925; vol. II, subintitulat Ce spun limbile română şi albaneză, 1928) – considerată opera sa fundamentală. Între 1897 şi 1906 a redactat o primă formă a Dicţionarului limbii române al Academiei (porţiunea A – dăzvăţ, rămasă în manuscris), stabilind principiile şi metoda de lucru adecvate Dicţionarului tezaur al limbii române. Printre studenţii săi s-au numărat Iorgu Iordan şi G. Ivănescu.
