Rareori a existat în istoria omenirii o calitate mai proslăvită decât stăpânirea de sine. Filosofii, poeţii, scriitorii, împăraţii, generalii au scris despre ea numeroase tratate, i-au consacrat mii de discursuri şi au înălţat-o drept regină a virtuţilor în Antichitate. Cursul istoriei ne poate dezvălui multe dintre accepţiunile acestei virtuţi cât se poate de actuale, dar şi limitele ei concrete. Ritmul stăpânirii de sine dictează într-un fel ritmul vieţii noastre. Acesta trebuie să fie cât mai calm şi egal, pentru a nu perturba activitatea raţiunii interne. Neliniştea, împrăştierea sunt tot atâtea pericole de care trebuie să ne ferim asiduu pentru a nu ne pierde cumpătul, scrie ziarullumina.ro.
Stăpânirea de sine nu ne este de folos în toate situaţiile existente în viaţă. Dacă există un lucru care trebuie criticat cu asprime, dacă o persoană jigneşte dur sau brutalizează o alta, stăpânirea de sine nu poate fi urmată întru totul. Uneori este nevoie să intervenim energic, renunţând la un control fad asupra propriilor emoţii, atunci când acestea trebuie lăsate în voie.
Se mai ridică o necunoscută: cum poţi fi stăpân pe tine însuţi în prezenţa lui Dumnezeu? Oare atunci când te rogi, când te căieşti pentru păcatele tale, se mai poate vorbi de o stăpânire de sine? Dacă aceasta ar fi folosită în astfel de momente, există un grad ridicat de mândrie care ne înconjură. Pocăinţa nu poate fi dictată de raţiunea care exclude inima din planurile ei. În faţa lui Dumnezeu putem doar să ne încredinţăm Lui şi să aşteptăm să ne dea acest dar, iar nu să-l folosim pentru a ne închide în propriul orizont egoist.
Creştinul rămâne o persoană care progresează pe calea îndumnezeirii în mod dinamic, fiind pururea îmbogăţit de iubirea divină. De aceea, pocăinţa, smerenia, iubirea nu pot fi tot timpul însoţite de stăpânirea de sine. Virtuţile esenţiale în creştinism rămân cele trei menţionate anterior, guvernate de stăpânirea de sine, dar nu tiranizate de ea.
