Biserica Ortodoxa ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură arată că atunci când „omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul sa se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12, 5-7).
Toţi oamenii părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele celor adormiţi, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor. Moartea este despărţirea sufletului de trup; odată această despărţire săvârșită, trupul este dat pământului şi putrezeşte.
Pregătirea pentru înmormântare
Trupul mortului este spălat cu apă curată, care aminteşte de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor). Pe piept i se pune o icoană sfinţită (pentru a arăta că respectivul creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte. Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.
La capătul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu s-o ierte!” Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin in mâini de către cei prezenți, in timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie. Deasupra uşii de la intrarea în casă se așează o pânza de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.
Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. În zilele de pana la înmormântare, preotul săvârşeşte slujba „Stâlpilor”. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericeşte panihida) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii. Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze bani.
În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. (va urma)
