Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe (orto+doxia) împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri şi îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulţi ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credinţe. Biruinţa dreptei credinţe este o împlinire firească a făgăduinţei Mântuitorului că, nici porţile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică.
Toate persecuţiile păgâne şi nedreptăţile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei, s-au sfărâmat şi spulberat ca valurile mării de stânca cea neclătită, care este Hristos. Pentru obştea creştină, care se nevoieşte duhovniceşte în vremea postului, biruinţa dreptei credinţe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, ştiind că, cu noi este Dumnezeu şi nimeni împotriva noastră. Prăznuirea însă este şi mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viaţa noastră cea creştinească. După cum teologhisesc marii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în nu¬mele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12). Făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi şi înfăţişat în icoană, ca un Om., scrie doxologia.ro.
Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt şi îndumnezeit şi nestricăcios al vieţii de după învierea cea de obşte, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinţii, prin credinţă tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoinţă şi răbdare s-au ridicat, încă din această viaţă, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu Hristos, lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit. Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfăţişează deci, nu faţa cea obişnuită a omului, stricăcioasă şi muritoare, ci faţa cea slăvită şi veşnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfăţişarea omului celui duhovnicesc, sfinţenia văzută cu ochi trupeşti.
Şi fiindcă sfinţii, în viaţa lor Pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul se odihneşte şi peste icoana lor, aşa cum se odihneşte şi în sfintele lor moaşte. Astfel, icoana este o prezenţă vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat întru Sfinţii Săi”, după făgăduinţa Sa că este cu noi în toate zilele şi pe care o simţim prin auzirea cuvântului făgăduinţei, o gustăm prin Sf. Euharistie şi o venerăm în icoană. Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în faţă modelul împlinit deja de sfinţi, ca să putem face asemănare între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim ca să ne învrednicim de viaţa cea fericită a sfinţilor.
Sursa video: Cuvânt pentru suflet
