În data de 5 septembrie 2024, Biserica „Sfântul Nicolae” din localitatea Cracalia, comuna George Enescu, Protopopiatul Dorohoi, a găzduit întâlnirea Cercului pastoral-misionar nr. 6 – „Pogorârea Duhului Sfânt”, în cadrul căreia Pr. Marian Corolea a susţinut conferinţa cu tema: „Unitatea cultului, expresia unităţii de credinţă; inovaţiile în cult – confuzie pentru credincioşi şi dezbinare între preoţi”, potrivit publicației Slova Creștină de Dorohoi.
În Biserica Ortodoxă, cultul reprezintă expresia sentimentului religios al credincioșilor îndreptat către Dumnezeu și materializat în diferite forme pentru a se împărtăși credincioșilor harul mântuitor.
Cultul divin nu este un loc unde fiecare liturghisitor în parte poate face inovații și experiențe după bunul plac, deoarece ar genera destrămarea cultului, denaturarea doctrinei și sfărâmarea unității religioase. Acest lucru se poate vedea în biserica protestantă cât și în cadrul celei neoprotestante unde fiecare a făcut și face inovații după bunul plac. De aceea, îndeplinirea corectă a obligațiilor rituale prescrise de regulile tipiconale este o datorie fundamentală a oricărui slujitor bisericesc.
Una din caracteristicile fundamentale ale cultului ortodox este uniformitatea și stabilitatea, adică există norme precise și fixe, unanim admise și care sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși, din orice parte a lumii.
De-a lungul timpului, Biserica a fost foarte atentă la dezvoltarea și cristalizarea cultului ei, păstrând acele practici menite să promoveze viața religios-morală a credincioșilor și să sporească fastul și frumusețea cultului.
Chiar dacă rânduielile unanim acceptate și stabilite în cărțile de slujbă ori în cele de tipic au devenit obligatorii pentru toți slujitorii, au fost și situații când unii dintre aceștia au lăsat să se strecoare unele practici ori inovații în textul rugăciunilor sau în rânduială, prin adăugare sau prin omisiune, întreținând starea de confuzie a credincioșilor.
În materie de practică liturgică numim inovație orice abatere de la Tipicul sau regula de slujbă consfințită de cărțile de cult și de tradiția Bisericii, o schimbare fie în textul rugăciunilor, fie în ritual. În inovație se poate constitui o ceremonie nouă, un adaos de cuvinte față de recomandările cărților de slujbă, un mod neobișnuit de a proceda într-un moment sau altul din rânduiala slujbei, o modificare a succesiunii tradiționale a părților componente ale unei slujbe sau rânduieli. Inovație este însă nu numai ceea ce se face în plus, ci și ceea ce se face în minus față de rânduiala obișnuită: orice omisiune, suprimare, înlăturare sau ciuntire a textului ori a rânduielii.
Dreptarul sau normativul în lumina căruia trebuie analizată inovația în materie de cult este Tipicul, adică tradiția unanimă a Bisericii, regula generală și uniformă pentru săvârșirea slujbelor bisericești, verificată și consfințită de Biserică printr-o îndelungată practică și înscrierea ei în cărțile de slujbă, pe care toți slujitorii bisericești sunt datori să o cunoască și să o respecte. Tipicul trebuie respectat pentru că este rezultatul unei îndelungate practici și experiențe a Bisericii întregi și nu a unei persoane; el constituie o operă colectivă, la care au colaborat generațiile creștine de la început până azi, iar formele și rânduielile de cult pe care le cuprinde reprezintă tot ce a creat mai bun simțirea și trăirea religioasă.
Tipicul oficial al bisericii noastre, care este o formă adaptată a Tipicului Sfântului Sava¹, a stabilit reguli pentru săvârșirea tuturor slujbelor bisericești, constituind ghidul normativ pentru toți slujitorii Bisericii noastre. Cu toate acestea, datorită crizei de timp în care trăim, precum și datorită cerințelor și nevoilor locale ale credincioșilor sau specificului vieții religioase din anumite zone ale țării, au apărut anumite particularități cultice sau mai bine zis adaptări sau diferențe de ritual specifice diferitelor regiuni sau eparhii din Patriarhia Română.
Această problemă a „înnoirii” în Biserică s-a pus încă de la apariția vieții creștine și presupune un proces de schimbare, de îmbunătățire și desăvârșire a vieții, așa cum a cerut însuși Mântuitorul: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5:48). Această poruncă a Mântuitorului ne-a cerut și ne cere permanent „să lepădăm pe omul cel vechi stricat de poftele înșelăciunii și să se îmbrace în cel nou care este zidit după chipul ziditorului său” așa cum auzim în rugăciunile rostite la Botez¹, cuvinte care au fost preluate de la Sfântul Apostol Pavel: „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre.” (Efeseni 5:22,23).
Iată de ce este nevoie de această înnoire lăuntrică, interioară a omului, pentru a avea un progres duhovnicesc, iar Biserica se preocupă de acest lucru prin ferirea credincioșilor de păcat și prin iertarea acestora prin Taina Spovedaniei. Libertatea și, de ce nu, libertatea religioasă pe care a adus-o evenimentele din decembrie 1989, a fost greșit înțeleasă de unii slujitori sau membri ai Bisericii și au încercat să o aplice, cu efecte dăunătoare vieții bisericești, în mai multe domenii și chiar al vieții liturgice.
De aceea, încercările de uniformizare liturgică făcute de vrednicul de pomenire Patriarh Iustinian Marina au fost abandonate, ba chiar disprețuite de unii slujitori ai Sfântului Altar, cărora li s-au alăturat unii dintre intelectualii „nepracticanți” ai bisericii, care mereu își găsesc de discutat prin mass-media problemele legate de viața bisericească și de rânduielile cultului ortodox.
Este evident și îngrijorător cu câtă ușurință se face loc inovației liturgice și abaterilor de la slujirea corectă, care să respecte rânduiala tipiconală păstrată cu sfințenie de Biserica Ortodoxă secole întregi. Ignoranța tinerei generații de slujitori pentru cunoașterea tipicului și de respectare a acestor obligații care țin de îndatoririle preoțești dar și lipsa unui control atent sistematic al autorităților bisericești, faptul că unii preoți se consideră liberi să săvârșească slujbele după metode noi, pe care ei le consideră moderne, din dorința de a se afirma sau de a face unor persoane pe plac, toate acestea au dus la apariția acestor practici netipiconale numite impropriu inovații în cult.
Trebuie să menționez că Biserica Ortodoxă nu a rămas indiferentă la această schimbare a lumii, a reformei vieții în toate domeniile, dar rămâne păstrătoare a dogmelor și rânduielilor pe care ni le-au lăsat Părinții Bisericii, adaptându-le după cerințele credincioșilor atât cât este nevoie. Sminteala produsă în sufletele credincioșilor de aceste inovații în cadrul cultului ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru slujitorii bisericii.
Credincioșii nu știu ce să mai creadă la un moment dat și ce atitudine să adopte față de Sfânta Biserică, acest lucru determinându-i pe mulți să părăsească Ortodoxia și să meargă la secte, unde există o uniformitate și o mare simplitate în cadrul cultului. Dacă mergem prin bisericile ortodoxe din țară, dar chiar și în bisericile din același oraș, vom constata câte diferențe există în săvârșirea Sfintelor Taine, dar în special al ierurgiilor, deosebiri care se produc datorită adăugărilor sau a scurtărilor acestora. Credincioșii participă și la o biserică, și la alta, sesizând aceste diferențe. Când unul din preoți înclină spre inovații, e posibil să aibă mai multă popularitate decât ceilalți, care merg pe linia strictă a rânduielilor bisericești.
De aceea este necesară, așa cum spunea la un curs de liturgică Părintele Conferențiar Dr. Vasile Miron, uniformizarea cultului divin public ortodox și păstrarea acestei uniformități liturgice, ca expresie a unității de credință. De multe ori în activitatea noastră pastorală suntem întrebați de credincioșii noștri de ce la o biserică sau la alta aceeași slujbă se face altfel, de ce pomenirile de la ectenii (mă refer în special la ectenia mare de la începutul liturghiei) sau de la ieșirea cu Sfintele Daruri sunt diferite în multe biserici, de ce unii preoți stau în genunchi în timpul citirii acatistelor, iar alții nu, de ce cununia la unele biserici este mai scurtă decât la altele, de ce la unele Sfânta Liturghie durează până la ora 12, iar la altele se termină mult mai devreme, de ce unii preoți citesc „Moliftele Sfântului Vasile cel Mare”, iar alții nu, de ce la unele biserici se face împărtășirea tuturor credincioșilor fără spovedanie și fără a primi dezlegare personală mai înainte (mai ales la hramurile unor biserici), de ce unii preoți scufundă copiii total în cristelniță, iar alții îi stropesc sau le toarnă apă pe cap, de ce la unele biserici sunt credincioși care se împărtășesc la toate liturghiile, când știm că împărtășania trebuie precedată de post și multe altele. Toate aceste întrebări caută răspunsuri, iar credincioșii noștri trebuie să le afle direct de la noi, cei care îi păstorim. Și Sfinții Apostoli au cerut Mântuitorului să-i învețe să se roage: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11, 1).
În calitatea lor de urmași ai Mântuitorului, slujitorii Bisericii sunt datori să-i lămurească și să-i îndrume pe credincioși atât asupra obiectului, cât și asupra modului rugăciunii lor, adică să-i învețe nu numai ce să ceară lui Dumnezeu în rugăciune, ci și cum să se roage, ca nu cumva Domnul să ne mustre pe noi cândva cum a mustrat pe fiii lui Zevedeu: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Practicile străine rânduielilor noastre bisericești vor reda cultului curăția și simplitatea lui firească, păstrându-l la înălțimea „închinării în duh și adevăr” (Ioan 4, 24).
Deci, preotul nu are voie să suprime ceva, să sară peste ceva și nici să adauge ceva cu scopul de a impresiona lumea și a-și câștiga prin aceasta faima de „deosebit rugător sau slujitor”. Rânduielile corect făcute și doar ce scrie în carte îl vor păzi pe preot să nu cadă în ispită și îl vor scoate din păcatul neascultării. Am întâlnit preoți care zic „că Dumnezeu nu se uită la fiecare cuvânt din carte”. Alți credincioși spun că „unii preoți au har”.
Vrednicul de pomenire Părintele Galeriu spunea într-o conferință că mulți preoți se înșală dacă nu respectă tipicul, deoarece nu fac ascultare, iar ascultarea este mai mare decât evlavia pe care unii preoți și-o imaginează că o au. Preotul uită adesea că el este sub ascultare față de ierarhul care l-a hirotonit, a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a Sfinților Părinți, a canoanelor și a Sinoadelor Ecumenice, iar credincioșii sunt sub ascultarea preotului. Cel ce nu face ascultare și nu respectă rânduiala stabilită de Biserică nu este în comuniune cu Biserica.
Pr. Marian Corolea
Sursa: Slova Creștină de Dorohoi.
