Geo Dumitrescu s-a născut în 17 mai 1920 la București. Încă din timpul războiului devine un foarte activ gazetar, editând chiar o revistă antifascistă, „Albatros”, oprită de cenzură după al șaselea număr. A devenit redactor la ziarul „Timpul”, ca apoi să colaboreze cu cele mai importante publicații literare („Flacăra”, „Almanahul literar” de la Cluj, „Viața Românească”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Gazeta literară”, devenită ulterior „România literară”, al cărei director devine începând cu anul 1968).
Una dintre preocupările sale ca gazetar va fi cea de a sprijini și descoperi tinerii poeți, prin longeviva sa rubrică „Atelier literar”. Debutează ca poet încă de tânăr, la doar 21 de ani, cu placheta „Aritmetică”. În 1946 apare „Libertatea de a trage cu pușca”, cartea sa manifest, cu poezii scrise în timpul războiului și care fusese oprită de cenzură. Volumul este primit foarte bine de critică și primește Premiul pentru tineri scriitori al Fundațiilor Regale, precizează Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Geo Dumitrescu, unul dintre cei mai originali scriitori de după război, este considerat un deschizător de drumuri, anticipându-l pe Nichita Stănescu. Apărut ca exponent al unei generații revoltate, din care făcea parte și Constant Tonegaru, „va refuza să se clasicizeze, să se ia – cum se spune – în serios, făcând opoziție literaturii din interiorul literaturii. Prin acest continuu exercițiu al contestației, stilul, ca și omul, refuza să îmbătrânească.
Geo Dumitrescu este unul dintre poeții cei mai importanți după război”, după cum scria Eugen Simion într-o prefață. Nici el nu a fost scutit de rigorile cenzurii comuniste, fiind condamnat la tăcere editorială aproape două decenii. Dar deși a scris până la o vârstă înaintată, autointitulându-se cu ironie „octogenar-optzecist”, versurile sale cele mai bune și mai vii rămân cele de început.
Tip rațional, pragmatic, este iritat de emfază, de stilul prețios, de falsa calofilie a versurilor interbelice. Poeziile lui folosesc un limbaj firesc, adesea cotidian, dar impresionează prin forța imaginii. Iată un bun exemplu: „Acum pictez un tablou mare:/ Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,/ aici, creierul – un aparat sacru și concret.// Undeva vor fi neapărat nasul și gura,/ N-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,/ aici în colț o să-mi pictez gândurile – / o claie informă de rufe murdare.// Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat -/ va lăsa să se vadă interiorul/ (cu totul neinteresant, în definitiv),/ sus, sprâncenele își vor schița zborul.” – Portret
Text scris de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române
