Mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. Mântuitorul cere de la noi să dăm ceva din prisosul nostru, pentru că samarineanul milostiv a dat din prinosul lui, a dat ceva din comoditatea lui, a dat ceva din averea lui, a dat ceva din osteneala lui, adică a purtat grijă de omul acela şi după aceea s-a dus mai departe, scrie doxologia.ro.
Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege „Fă şi tu la fel!”, adică dă şi tu din prisos. Dacă faci binele pe care îl poţi face, vei ajunge să faci şi mai mult bine, dar dacă nu faci nici cât ai putea să faci din prisos, din comoditate, din ceea ce ai mai mult decât alţii, n-o să ajungi niciodată să faci ceea ce trebuie. Domnul Hristos arată că trebuie să fim şi noi milostivi. Să ajuţi, să fii binevoitor, să faci ceva, să fi interesat, să nu te gândeşti ce pot face alţii, ci să te gândeşti ce trebuie să faci tu, ce ai puterea să faci în condiţiile tale.
Dacă un singur om ar face lucrul acesta, s-ar putea să acopere multe necazuri, multe lipsuri. Dacă oamenii se unesc şi fiecare e un samarinean milostiv, atunci foarte mult s-ar putea interveni spre binele altora şi mai ales dacă lucrul acesta s-ar face în mod susţinut. Dacă faci o dată în viaţă un bine şi apoi te gândeşti la binele acela şi alt bine nu mai faci, nu eşti un samarinean milostiv. Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne angajează la fapte bune.
„Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel” (Matei 7, 12). Adică, faceţi ceva pozitiv, să nu ne mulţumim numai să nu facem rău. „Fereşte-te de rău şi fă binele”, zice psalmistul. Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare mai bună decât un mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun trebuie să facă bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul trebuie să aibă milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun, dacă Dumnezeu ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de oameni.
Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa, se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimeni nu poate face binele absolut, om fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră, comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.
Suntem chemaţi, suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune; la Judecata de Apoi vom fi întrebaţi de fapte pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut ceea ce ne cere Domnul nostru Iisus Hristos, e foarte puţin: să facem din prisos. Să ajungem ca samarineanul milostiv pe care îl recomandă Domnul Hristos, şi să înplinim poruncile dumnezeeşti.
