Când vedeţi un om ieşit din fire să nu-i faceţi împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca să se producă. Cu cât mai greu vă batjocoreşte, cu atât mai multă blândeţe arătaţi-i. Cu omul acesta e ca şi cu cel prins de friguri, căruia trebuie să-i facem pe plac, când răul îl zguduie mai tare. Când o sălbăticiune se porneşte furioasă, fugim cu toţii, să facem tot aşa cu acel pe care furia îl frământă. Şi să nu credeţi, cumva, că trebuie să ne purtăm aşa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe sălbăticiunea înfuriată, pe nebunii furioşi, când ne ferim de ei? – câtuşi de puţin, scrie doxologia.ro.
Purtarea noastră e mai degrabă o jignire – sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de milă şi de omenie. Mânia e ca şi un foc, ca şi-o flacără care trebuie să muşte din ceva. Dacă acestei flăcări nu-i dai nimic să mănânce, repede ai depărtat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însăşi, dacă nu vine cineva s-o hrănească. Sunteţi fără acoperire. Omul acela care este pradă furiei, nu mai ştie ce face; tu, care-l vezi cum e, meriţi, oare, vreo îngăduinţă, dacă pici în aceeaşi tulburare şi nu te înţelepteşti deloc la o asemenea vedere? Presupune că, ducându-te la un ospăţ, întâlneşti la intrare un om beat care face gesturi urâte. Dacă pici şi tu în aceeaşi greşeală, nu eşti cu atât mai de neiertat cu cât eşti asemenea lui? Întâmplarea este, aici, aceeaşi.
Să nu credeţi că vom fi acoperiţi de vom zice: „N-am început eu“. Aceasta este tocmai împotriva noastră, întrucât ceea ce am văzut nu ne-a înţelepţit. Este precum a zice: „N-am ucis eu cel dintâi“. Dacă meriţi să fii pedepsit, este din pricină că, deşi ai avut o ocazie să te înţelepteşti, totuşi, nu ţi-ai ţinut firea. Veţi zice: Cum, oare, e cu putinţă să suferim jignirile? Cum n-ar fi cu putinţă? Cuvintele pricinuiesc, oare, vreo rană? Lasă pe trup vreo zgârietură? Ce rău fac? De vrem, le putem suferi. Să facem legământ că le vom suferi şi aşa va fi.
Să ne zicem nouă înşine: Aceasta nu-i ură, ci slăbiciune. Şi într-adevăr e slăbiciune – şi dovadă că nu-i ură sau răutate este că omul acesta însuşi voia să se înfrâneze, cu toate că adesea fusese jignit. Dacă cugetăm că acesta-i un lucru de slăbiciune, vom suferi, vom ierta şi ne vom sili ca noi înşine să nu cădem. Dacă singuri vă faceţi dreptate şi vă răzbunaţi, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta să vă răsplătească, pentru că, înşivă, aţi făcut aceasta. Şi nu numai că deloc n-are să va răzbune, dar are să vă pedepsească fiindcă L-aţi supărat; în obştea omenească, dacă lovim robul altuia, stăpânul lui se supără şi ia drept o jignire adusă lui fapta noastră. Că suntem jigniţi, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a aştepta judecata stăpânilor sau a judecătorilor. Dumnezeu a poruncit să vă rugaţi pentru cel ce v-a jignit.
