Viaţa religioasă a omului cunoaşte sărbători ale bucuriei, ale tristeţii, ale speranţei. În Postul Mare le întâlnim pe toate. Vinerea Mare este moment de tristeţe. Învierea este praznicul speranţei. Sărbătoarea Floriilor este, şi ea, o celebrare a bucuriei. Cu această ocazie, la biserică, creştinii aduc ramuri de salcie spre a fi binecuvântate prin rugăciunile preoţilor. În tradiţia Vechiului Testament, salcia apare în contexte ce exprimă cu precădere bucuria de a trăi. Pentru prima dată întâlnim salcia în timpul Sărbătorii Corturilor, scrie ziarullumina.ro.
Cu această ocazie, sunt aduse Domnului ofrande din roadele pământului şi jertfe de animale. Această sărbătoare începe printr-o manifestare simbolică a bucuriei de a trăi viaţa în libertate: „În ziua întâi să luaţi ramuri de copaci frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late şi sălcii de râu şi să vă veseliţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru…“ (Levitic 23, 40). Ramurile înmugurite sunt un simbol al vieţii celei noi, al vieţii biruitoare asupra morţii. Salcia este un simbol al vieţii abundente care va domni în timpul împărăţiei mesianice, împărăţie pe care proorocul Zaharia o vede ca pe o măreaţă Sărbătoare a Corturilor, a bucuriei de a trăi viaţa în deplină libertate sub pronia divină. Un verset legat de salcie, care exprimă atmosfera sumbră, pierderea speranţei, îl găsim în psalmul 136, unde este descrisă disperarea evreilor aflaţi în robia babilonică: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor am atârnat harpele noastre“. Salcia care la Sărbătoarea Corturilor era un simbol al bucuriei, devine aici un semn al neputinţei, al resemnării. Astfel, şi în Vechiul Testament salcia îşi păstrează dualismul ei simbolic: viaţă şi moarte, lucru netrecut cu vederea de Părinţii şi scriitorii bisericeşti creştini, care vor încerca să dea sens şi semnificaţie aspectelor tainice ale credinţei lor. Tinerele mlădiţe aduse în biserică pentru a sărbători în fiecare an triumfala intrare în Ierusalim a Domnului aduc cu ele învăţături, sensuri şi simboluri care trebuie ştiute. Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci îşi are bogăţia ei, funcţia ei simbolică în viaţa rituală a Bisericii creştine.
Astfel, ramurile de salcie, care odinioară umbreau porţile întunecate ale lipsei de speranţă, ale morţii, ale infernului, sunt acum ramuri ale vieţii celei veşnice, ale vieţii celei noi şi curate, luate din copacul îndumnezeitor şi binecuvântat, Hristos. Salcia ne învaţă că nouă ne revine efortul de a ne adăpa în Biserică din „izvorul apei vieţii“, care este Hristos.
