În lucrarea sa pastorală, aproape fiecare preot întâlnește creștini care, din neștiință sau dintr-o evlavie neîntemeiată pe dreapta credință, atribuie unor obiecte sfințite ori unor rânduieli liturgice puteri pe care Biserica nu le-a învățat niciodată. Unii au impresia că prin anumite gesturi ar dobândi mai ușor binecuvântarea Domnului, iar alții, mai grav, ajung să considere că lucrurile sfinte se pot întrebuința chiar pentru vătămarea aproapelui. Astfel, ceea ce Dumnezeu a dăruit spre sfințirea și mântuirea omului este coborât la nivelul unor practici magice, străine de duhul Evangheliei lui Hristos, scrie doxologia.ro.
O asemenea înțelegere nu izvorăște din credința dreptmăritoare, ci dintr-o concepție care încearcă să transforme harul lui Dumnezeu într-o putere ce se lasă stăpânită și folosită după voia omului. Biserica însă ne învață că harul nu se poate manipula, fiindcă reprezintă darul iubirii divine, revărsat asupra celor ce se apropie de Dumnezeu cu credință, cu smerenie, cu pocăință. Încă din Vechiul Testament, se oprește orice amestec între adevărata credință și practicile magice: „Să nu se găsească la tine… vrăjitor, fermecător, ghicitor, descântător sau cel ce întreabă pe morți, căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea” (Deuteronom 18, 10-12). Iar Sfântul Apostol Pavel așază vrăjitoria între faptele trupului care îl lipsesc pe om de Cereasca Împărăție: „închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (Galateni 5, 20-21). Mai mult, în Efes, practicanții magiei și-au ars de bunăvoie cărțile înaintea tuturor, arătând că întâlnirea cu Hristos presupune lepădarea oricărei forme de vrăjitorie (Fapte 19, 19).
Din nefericire, rătăcirile cu pricina nu aparțin doar trecutului. Ele continuă să se întâlnească și astăzi, uneori chiar printre oameni care se socotesc buni creștini. Nu întotdeauna răutatea îi conduce spre astfel de abordări, ci îndeosebi lipsa unei catehizări temeinice, amestecul dintre tradiția autentică și credințele populare ori dorința de a găsi soluții rapide în fața adversităților existențiale. Tocmai, de aceea, asemenea manifestări trebuie îndepărtate, arătându-le cât de păguboase sunt pentru suflet, căci pot periclita însăși mântuirea.
Între cele mai cunoscute practici se numără scrierea pe toacă a numelui unei persoane, având convingerea că lovirea toacei i-ar aduce acesteia suferință, boală sau necazuri. În alte locuri se introduc în candela aprinsă fire de păr, bucăți de hârtie ori fotografii, considerându-se că astfel se va influența viața cuiva. Nu lipsesc nici cazurile când anumite persoane cer pomenirea celor vii la slujbele dedicate celor adormiți, nădăjduind, în chip cu totul greșit, că așa li se poate face rău. Alții folosesc anafura, agheasma, lumânările sau alte lucruri sfințite în practici de „legare” ori de „dezlegare”, amestecând rugăciunile Bisericii cu descântece, superstiții sau ritualuri ezoterice.
Toate acestea au un element comun: încearcă să transforme ceea ce este sfânt într-un instrument al voinței omenești. Însă obiectele binecuvântate de Biserică nu posedă o putere proprie, nici nu lucrează în chip mecanic. Ele sunt mijloace prin care Dumnezeu împărtășește harul Său, iar eficiența lor duhovnicească nu izvorăște din materia însăși, ci din lucrarea Duhului Sfânt și din credința celui ce le primește.
Întreaga viață bisericească mărturisește tocmai această realitate. Apa Botezului, untdelemnul Sfântului Maslu, pâinea și vinul aduse la Sfânta Liturghie, icoanele, Sfânta Cruce, sfintele moaște, untdelemnul sfințit, tămâia binecuvântată reprezintă semne vizibile ale lucrării nevăzute a Atotțiitorului. Ortodoxia nu disprețuiește materia, deoarece Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat cu adevărat, asumând firea omenească și sfințind întreaga creație, dar, după cum ne spune Sfântul Ioan Damaschinul, materia nu devine vrednică de cinstire prin ea însăși, ci pentru că prin ea a lucrat și continuă să lucreze Tatăl Ceresc spre mântuirea omului.
De aceea, între credință și magie există o deosebire fundamentală. Credința înseamnă răspunsul liber al ființei umane la iubirea Domnului; vrăjitoria este încercarea omului de a supune puterea divină propriilor dorințe. Sfânta Scriptură spune: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta” (Matei 6, 10), în timp ce magia încearcă, în mod tainic, să impună lui Dumnezeu: „facă-se voia mea”. Credința se hrănește din smerenie și ascultare; vrăjitoria se naște din frică, egoism și dorința de control.
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că nu semnul exterior îl mântuiește pe om, ci credința vie, viața curată. La rându-i, Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe creștini să se ferească de descântece și de toate practicile superstițioase, întrucât cel ce își pune nădejdea în acestea își mută încrederea de la Dumnezeu spre înșelarea vrăjmașului. Sfântul Ioan Casian, străromânul nostru din Dobrogea, observă cu multă finețe că diavolul nu urmărește întotdeauna să-l îndepărteze pe om de credință, ci adesea îi este suficient să o deformeze, amestecând adevărul cu minciuna, evlavia cu superstiția.
Iată de ce misiunea Bisericii nu constă doar în condamnarea unor asemenea practici, ci mai ales în luminarea conștiințelor fiilor săi. Mulți dintre cei care le săvârșesc nu cunosc învățătura autentică a Sfintei noastre Ortodoxii, considerând, în mod sincer, că fac un lucru bineplăcut Domnului. Ei au nevoie de cateheză, de răbdare, de îndelungă sfătuire duhovnicească. Preotul ori duhovnicul este chemat să le arate că puterea nu stă în obiect, ci în Dumnezeu; nu în gestul exterior, ci în credință; nu într-o formulă repetată mecanic, ci într-o inimă care se pocăiește, deschizându-se astfel lucrării harului.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 2). Înnoirea începe atunci când creștinul înțelege că Biserica nu oferă talismane, nici mijloace magice, ci îl conduce pe om spre întâlnirea vie cu Hristos în Sfânta Euharistie. Toate cele sfinte – Sfânta Cruce, icoanele, sfintele moaște, agheasma, anafura, lumânarea, tămâia, toaca sau clopotul – reprezintă mijloace de sfințire, niciodată instrumente ale răzbunării ori ale constrângerii.
Odoarele bisericești sunt aidoma unor ferestre deschise către Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă ele îl înalță pe om din lumea văzută spre cea nevăzută, amintindu-i că întreaga creație este chemată la sfințire. Cine se apropie de ele cu credință, cu smerenie, cu viață curată primește binecuvântare și întărire sufletească, dar cine încearcă să le transforme în talismane sau în mijloace de satisfacere a propriilor interese se îndepărtează tocmai de izvorul harului pe care pretinde că îl caută.
De aceea, cea mai puternică armă împotriva superstiției nu o reprezintă simpla combatere a unor practici greșite, ci cultivarea unei credințe vii, hrănite din Sfânta Scriptură, din participarea la Liturghie și din învățătura Părinților Bisericii. Numai atunci când Mântuitorul devine centrul existenței noastre, toate lucrurile sfințite își recapătă adevăratul rost: de a ne conduce spre comuniunea cu Dumnezeu și dobândirea Împărăției Sale, căci nu obiectul mântuiește, ci Hristos, Cel Care spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). În această credință se află libertatea adevărată a fiilor lui Dumnezeu – singura cale prin care omul poate birui atât superstiția, cât și orice înșelare a vrăjmașului, urcând cu nădejde înspre Cereasca Împărăție.
Sursa: doxologia.ro
